Ați mai văzut seriale în care personajul principal să vă fie atât de odios încât să vreți să aruncați cu bolul cu popcorn în televizor? Eu n-am mai întâlnit pe nimeni care să mă calce pe nervi atât de tare ca Walter White, personajul principal din cunoscutul serial Breaking Bad. Nu spun că-l mai urăsc acum (deși l-am urât vreo 3 sezoane), dar am fost dată peste cap total de transformarea extraordinară – not in the good way – a acestui simplu profesor de chimie, bolnav de cancer, care devine rău, că ăsta-i cuvântul, RĂU, malefic, cu deviza: scopul scuză mijloacele. Ei bine, nu, domnu’ Walter, nimic nu scuză mijloacele la care te-ai abonat mătăluță, absolut nimic! Pot în schimb să apreciez finalul, unul dintre cele mai epice și mind-blowing pe care le-am văzut vreodată, și deciziile inspirate și demne de aplauze ale scenariștilor de a-l păstra pe Jesse până la final, deși el nu trebuia să apară decât într-un sezon, și de a-i oferi un rol mai substanțial lui Mike, deși intrarea sa în poveste a fost cu totul fortuită (Bob Odenkirk, cel care-l joacă pe Saul, se îmbolnăvise atunci când se filmau scenele de după moartea lui Jane, iar cineva trebuia să aibă grijă de situație). Scenariștii HIMYM ar trebui să ia niște lecții de la Gilligan.
Recunosc, la început, am fost cam reticentă cu privire la serial, nu mă simțeam atât de captivată, ca în cazul TWD, spre exemplu, dar de pe la mijlocul sezonului 2 încolo, wow, am devorat episoadele. Mi-a plăcut foarte mult cum a crescut în intensitate întreaga poveste, cum au început să se încâlcească firele, cum au început să putrezească unele personaje (metaforic vorbind). Vince Gilligan, cel responsabil de scenariu, merită toate felicitările, nu există episod în care să nu tresari, să nu-ți stea inima în loc vreo 2-3 secunde, timp în care te crucești de ce au mai reușit să facă Walter și Jesse, partenerul său. Cred că ăsta e unul din punctele forte ale serialului, script-ul excelent și atât de bine-gândit. Până și norocul e pus acolo unde trebuie; în plus, îmi place că nu e cruțat nimeni, niciun loose end la sfârșit, fiecare-și primește pedeapsa meritată, după faptă și răsplată. Deși mi-a părut extrem de rău după unele personaje, trebuie să recunosc, tot puzzle-ul e perfect așa cum e, credibil, dureros, dar realist.
Dacă scenariul e unul dintre preferatele mele în acest serial, ceea ce mă face să-i dau 10 fără nicio remușcare e acting-ul. De mulți, ce zic eu, de niciunul din actori, nu știam înainte să-i fi văzut aici, doar de Aaron Paul, pe care-l văzusem în The Last House on the Left, și de Bob Odenkirk, pe care-l știam din How I met Your Mother. Dar ce-am văzut de-a lungul acestor 5 sezoane: jos pălăria! actorii sunt absolut geniali! Cel care sclipește cel mai tare este, bineînțeles, Bryan Cranston, amărâtul de profesor care ajunge să conducă o rețea de producere a metamfetaminei, datorită cunoștințelor în materie de chimie și a unei istețimi sclipitoare. E lucid, știe ce vrea, se adaptează repede, dar are un mare defect: e prea ambițios. Dacă la început era numai vorba de bani, pe parcurs, target-ul se schimbă, iar Walter începe să se arate mult prea mândru de produsul său și nu acceptă în ruptul capului să cedeze „drepturile de autor”, cum ar veni vorba, pentru că-și respectă munca și pentru că știe că-i bun. Chiar cel mai bun. De aceea începe să vâneze imperii, în loc să se mulțumească frumușel cu milioanele scoase din traficul de droguri (mai mult din produs metamfetamina, dar în fine). Fiind conștient că e cel mai bun în ceea ce face, Walter începe să-și construiască propriul brand și propria linie de producție, înlăturând, încet încet, partenerii cu/pentru care lucrase, mai puțin pe Jesse (Aaron Paul). De la prepararea metamfetaminei, pasul spre crimă este extrem de mărunt. Ceea ce-i dă o notă tragi-comică serialului este maniera în care evoluează parteneriatul său cu Jesse – dacă la început, crimele au loc din greșeală, în cele mai stupide moduri posibile, totul devine din ce în ce mai calculat, pe măsură ce Walter se obișnuiește cu rolul său de „Heisenberg”. Ironia constă în faptul că exact ceea ce ar fi trebuit să-i salveze familia, i-o înfundă și mai tare, îndepărtându-l complet de copiii și soția sa. Deși repetă încontinuu că face totul pentru familie, nu-i așa, o face pentru el, pentru a se simți bine cu el însuși, pentru a fi cel mai bun într-un anumit domeniu, pentru a-și lua revanșa față de cei care-l dăduseră la o parte cu mulți ani în urmă.
Deși Bryan Cranston atrage tuturor atenția pentru că na, he’s the one breaking bad, mie mai mult mi-a plăcut Jesse. Ok, puștiul are jumătate din vârsta lui Walter, unii ar zice că și la minte merge aceeași proporție (țin să-i contrazic, în ultimele două sezoane, Jesse vine cu ideile bune, chiar foarte bune), e influențabil și e un drogat, la urma urmei, dar e loial. Dacă de Walter mă îndoiesc că ar mai fi avut vreun strop de onoare sau oricare alt sentiment decât egoismul care-l împinge spre această afacere nefastă, de Jesse sunt sigură – băiatul ăsta îi e loial ca un câine lui Walter, până-și dă și el seama că e jucat pe degete ca o păpușă. Și-atunci serialul o ia razna, ultimele 3-4 episoade sunt geniale, pe bune! Spre deosebire de Walter, care o ia pe ulei, cum s-ar zice, degradându-se într-o manieră iremediabilă, dezgustătoare pe alocuri, are atâta sânge-rece și e atât de crud în anumite momente, nu-i de mirare că l-am detestat!, Jesse parcă prinde la minte pe parcursul serialului. Din drogatul aiurit și bătut în cap, speriat de bombe, inconștient și iresponsabil, Jesse reușește (sau cel puțin încearcă) să depășească toate nenorocirile care-l lovesc, fără a-și pierde cât de cât umanitatea. Nu spun că el nu-i vinovat, e complicele lui Walt și își merită soarta, dar el măcar nu poate fi acuzat că ar călca orice în picioare pentru a-și atinge scopurile. Și felul în care se atașează de unele persoane chiar e înduioșător, mi-a fost așa de milă de el spre final, de aia spun că fiecare a primit ce merita (mai puțin Hank, zic eu), Jesse și-a ispășit pedeapsa în ultimele episoade. Îmi place cum evoluează Jesse și am ținut cu el, chiar dacă și el a comis o grămadă de infracțiuni. Dar autorul moral n-a fost el, niciodată. În cazul lui mai vedem lupte interioare, conștiința zbierându-i că nu e bine, Walter prea ușor acceptă să devină demon. Dar relația dintre cei doi merită urmărită, pentru că, trebuie să recunosc, Walt prinde drag de puști și încearcă mereu să-l scoată din belele și să-l ajute.
Cel care mi-a plăcut mie cel mai mult, însă, e Hank Schrader (Dean Norris), agentul DEA (Drug Enforcement Administration), cumnatul lui Walt, cel care e pe urmele lui și habar n-are că geniul criminal se află, de multe ori, sub același acoperiș cu el. Tipul are o intuiție ieșită din comun, e născut să fie de partea legii, vede indicii acolo unde nimeni nu observă nimic, simte suspecții și reușește mai mereu să-i pună după gratii. Dar pe Walter îl scapă din vedere, deși la începutul începuturilor, e pe drumul cel bun. Deși e foarte inteligent și viclean la rândul său, Hank se lasă orbit de încrederea în cumnatul său și, pe alocuri, manevrat de acesta. Ține-ți prietenii aproape, dar dușmanii și mai aproape, e o vorbă, dar ce te faci când prietenii îți sunt și dușmani? Când familia te caută și te vânează ca pe un adevărat godfather? Cred că fără legătura de familie care-i unea, Hank l-ar fi descoperit mult mai repede pe Walter, evitând o groază de morți și de familii distruse. Pentru mine, el e eroul, deși e nedrept ce i se întâmplă lui, mă bucur măcar că află adevărul la final și reușește să-l demaște pe Walt.
Nici personajele feminine nu-s de neglijat, cele două surori, Skyler White (Anna Gunn) și Marie Schrader (Betsy Brandt) reușesc de multe ori să-și eclipseze soții când vine vorba de luat decizii și depășit situații critice. Dacă Marie intră de multe ori într-un con de umbră, pentru că Hank ia asupra sa toate greutățile și încearcă mereu să descopere el totul, să dea de capăt afacerii cu metamfetamina albastră, Skyler devine, la un moment dat, la fel ca Walt, luând decizii singură, tăind în carne vie, călcând peste cadavre, băgând familia înainte ca scuză pentru mizeriile ei și ale soțului. Nu e mai rea ca Walt, dar nici departe nu ajunge, încă una care-și merită soarta. Este incredibil cât de mult se pot schimba oamenii atunci când soarta îi ademenește cu butoaie cu bani, dar finalul mă bucură, pentru că arată clar cum fericirea clădită pe sângele și durerea altora nu e fericire, ci doar un substitut jalnic, cu termen scurt de valabilitate. Skyler se transformă și ea din femeia grijulie, mai strâmtorată financiar, dar fericită, într-o femeie lipsită de scrupule, capabilă de multe pentru „a-și apăra familia”. Din momentul în care acceptă să intre în cârdășie cu Walt, Skyler își semnează sentința; deși se trezește, spre final, e cam târziu, lucrurile deja sunt distruse și viețile multora sunt schimbate pe veci.
Dacă-i mai adăugăm la cocktail și pe Walter Jr. (RJ Mitte), care face un rol extraordinar, ținând cont că-l joacă pe fiul cu handicap al soților White, pe Gus Fring (Giancarlo Esposito) – cel mai classy și aparent inocent mafiot ever, proprietarul lanțului de restaurante Los Pollos Hermanos, și pe Steven Gomez (Steven Quezada), partenerul lui Hank, deja avem un număr considerabil de personaje care să ne țină cu sufletul la gură. Și să nu uit de Saul Goodman (Bob Odenkirk) – avocatul lui Jesse și Walt, cel care-i scoate mereu din belele, care e și el responsabil într-o oarecare măsură pentru atrocități, dar e atât de funny că nu te poți supăra pe el – și de Mike Ehrmantraut (Jonathan Banks) – cel mai calm și calculat ucigaș, care, culmea, mi-a plăcut mai mult ca Walter, pentru că nu-i malefic!! Pe ultimii doi îi vom putea revedea în spin-off-ul Better Call Saul, pe care-l va realiza tot Vince Gilligan pentru același post, AMC, și care va avea premiera anul acesta, în noiembrie. Abia aștept să-i revăd pe cei doi, și probabil și alte personaje din serial care și-au găsit sfârșitul pe parcursul celor 5 sezoane, în această poveste care se va axa pe Saul și viața sa de dinainte de-al cunoaște pe Walter White, cunoscut și ca Heisenberg, king of the blue meth, cu pălăria lui șmecheră cu tot.
De asemenea, mi-a plăcut la nebunie coloana sonoră, nici nu știu ce melodie să vă las la finalul articolului ca să vă delectați, sunt prea multe opțiuni. Un alt aspect care mi-a atras atenția în mod plăcut a fost regia, sunt unele cadre memorabile, unele scene în slow-motion, salturi în timp și, mai ales, scenele de la începutul fiecărui episod, care par a fi rupte din altă poveste, dar reușesc mereu să intrige și să se unească, spre final, cu celelalte piese ale puzzle-ului. Nu am ce să vă mai spun ca să vă conving să-l vizionați, nu țineți cont de potențiala reticență, asta trece repede, vă asigur, veți da de-o poveste dată naibii, care vă va ține în priză, plină de episoade în care se implică tot felul de carteluri și oameni dubioși, care vor sfârși în cele mai oribile moduri posibile, dar în care veți da și peste momente comice sau scene emoționante. Ca să nu mai spun de dialoguri, veți rămâne cu cel puțin 3-4 replici întipărite în creier pentru totdeauna. E un must see! Prea puține premii pentru un așa fenomen!
[review]
[rwp-review id=”0″]
