Și a fost Oscar. Și-a mai fost un Oscar. Și-apoi încă unul. Și 3 nominalizări pe lângă. Și 2 premii Golden Globes. Am așteptat momentul potrivit și compania perfectă pentru a vedea filmul și rezultatul a fost unul îmbucurător: am râs, m-am entuziasmat, m-am emoționat, m-am îngrozit și mi-a fost milă, mi-a fost și greață. Dar am și aplaudat în gând exemplul unui om trezit prea brusc la viața care amenința să se scurgă în 30 de zile, dar care a reușit să se bată cu sistemul, ba chiar să-l dea cu fundul de pământ, pentru a-și apăra drepturile sale și ale unei întregi comunități de bărbați gay. N-am crezut că din cowboy-ul homofob și guraliv de la început, Ron avea să se transforme într-un erou curajos, cu o doză mică de nebunie necesară oricărui om decis să-și trăiască viața (rămasă) la maxim, dar cu un suflet generos, învelit într-o carcasă de ironie, sarcasm și răzvrătire. Dallas Buyers Club este un film emoționant, care te prinde și-ți taie răsuflarea când ești luat ca martor într-o luptă dintre individ și sistem, dintre om și boală, dintre o comunitate și restul societății. SIDA – considerată de mulți ca fiind o condamnare la moarte cu executare în viitorul foarte apropiat, Ron o percepe ca pe-o bătălie pe care trebuie s-o poarte pentru a se bucura în continuare de ceea ce i-a fost dat, un fel de ultim test, meriți sau nu să mai trăiești.
Să începem cu povestea – un cowboy țâfnos în draci și plin de prejudecăți se vede atacat de o boală pe care o considera specifică doar persoanelor pe care le detesta din tot sufletul: homosexualii. Ron Woodroof e-un electrician amețit, foarte activ în ceea ce privește viața sexuală, amator de droguri și înnebunit după rodeo; când se vede stigmatizat de prietenii săi care încep să-l considere gay datorită bolii, răspândite mai ales în rândul homosexualilor, Ron constată că a rămas, cumva, singur pe lume. Îndepărtat de către cei dintre care făcea parte, urându-i pe cei printre care se numără acum, el n-are altă soluție decât să se zbată până când una dintre tabere îl va primi înapoi. Sau până când își va forma el una nouă, ceea ce și face – trezit la realitate de-o întâmplare atât de crudă, Ron formează un club ai cărui membri trebuie să plătească lunar cotizații pentru a primi medicamente pe care el le importă din diferite țări, acest șiretlic fiind folosit pentru a nu fi amendat, ba chiar dat în judecată, de FDA (Food and Drug Administration). Partenerul său de afaceri este Rayon, un travestit infectat și el cu HIV, de-o emotivitate extraordinară și cu o poftă de viață molipsitoare, relația de camaraderie dintre cei doi concentrând, în cea mai mare măsură, miezul emoțional al poveștii.
Pe cât e bine scris scenariul și variat din punct de vedere al poveștilor secundare ce completează cadrul principal, cel ce se focalizează asupra lui Ron, pe atât de bine e realizată concepția regizorală. Nu mă consider o expertă în montaj, perspectivă, unghiuri și ce mai ține de regie, dar pot să recunosc un cadru perfect atunci când îl văd și îmi pot da seama când unele scene sunt mai bine filmate și gândite decât altele. Și vă pot spune că Jean-Marc Vallée, deși nu i-am mai urmărit alte producții, m-a impresionat prin felul în care a transpus povestea, prin accentul pe care l-a pus nu doar pe decor, machiaj și degradarea fizică a personajelor, ci și pe evoluția lor din punct de vedere emoțional, redată atât de frumos prin cadre în care chipurile lor par să vorbească de la sine, grație unor priviri sau grimase. Veți vedea și voi că imaginile au un impact devastator în anumite momente, când suferința pare să crape pereții și să întunece ochii tuturor; veți trăi alături de personaje și vă veți minuna la scena cu fluturii, care mie mi s-a părut foarte frumos și ingenios introdusă, deși ea poate fi conectată (poate chiar ăsta fost scopul regizorului) cu o altă scenă mult mai dramatică dar trecută „sub tăcere”, din punct de vedere al secvențelor cel puțin.
Și-acum trecem la actori – în general, când actorii suferă transformări drastice (fizic vorbind), cinefilii tind să fie mult mai impresionați decât în cazurile când aceeași actori fac roluri foarte bune, dar par să se simtă bine în pielea lor. Acest gen de sacrificii îi fac mai demni de prețuit în ochii tuturor, ca dovadă, laudele care curg și premiile obținute. Dar în Dallas Buyers Club nu e vorba doar de transformări fizice, ci și la nivel calitativ – Matthew McConaughey trece de la stadiul de tip sexy ce cucerește fetele pe bandă rulantă în comedioare simple (Ghosts of Girlfriends Past sau How to Lose a Guy in 10 Days), la stadiul de actor care-și dovedește talentul printr-o interpretare convingătoare și veridică. Jennifer Gardner face și ea un rol bun, e frumoasă și talentată, de la ea nici nu mă aștept la altceva, iar despre Jared Leto nici nu mai e nevoie să spun prea multe, mi se pare exemplul perfect de om care-și îmbină armonios cariera muzicală cu cea actoricească. Nu sunt mulți cei care se pot lăuda că pot să și cânte absolut genial și să joace la potențial maxim fiecare rol, dar Jared Leto este o astfel de floare rară – eu m-am convins după ce l-am văzut în Mr. Nobody, nu că nu-l știam de dinainte, dar acolo mi se pare că face un rol demențial. Vă recomand și acest film, este minunat!
Nu pot să termin articolul fără să menționez machiajul, cel care a făcut minuni cu Jared și Matthew, transformându-i din actorii arătoși într-o epavă (vezi Ron) și o femeie cu trăsături masculine, dar plăcute (vezi Rayon). Nu pot să spun că Jared Leto a arătat mai frumos decât reprezentantele de sex feminin, dar oricum, e foarte convingătoare transformarea și dacă Rayon reușește să ne atingă cea mai sensibilă coardă a sufletului, o parte din merit li se atribuie celor care s-au ocupat de machiaj. De asemenea, coloana sonoră iese în evidență, mai ales prin piesa City of Angels, cântată de formația al cărui solist este Jared Leto, anume 30 Seconds of Mars. O ascultasem cu mult înainte să văd filmul și chiar nu știam că e inclusă în soundtrack, dar ascultând acum melodia și comparând versurile cu ceea ce se petrece în film, pot să spun că da, se reflectă tema, pentru că toate acele speranțe sfărâmate de o boală atât de necruțătoare pot fi aripile frânte ale îngerilor despre care cântă, mai mult sau mai puțin metaforic, 30 Seconds of Mars. Vă las aici link-ul cu această piese superbă, care sper c-o să vă placă și-o să vă dea un imbold în plus de a vedea un film demn de toată aprecierea.
http://www.youtube.com/watch?v=p3KvgJfxNj8
I’m impressed, I need to say. Actually not often do I encounter a blog that’s each educative and entertaining, and let me tell you, you will have hit the nail on the head. Your thought is outstanding; the difficulty is something that not enough persons are speaking intelligently about. I’m very happy that I stumbled across this in my seek for something referring to this.