Titlul filmului ăsta nu putea fi tradus mai bine – toată povestea e închegată cu ispite, că e vorba de femei superbe, droguri sau bani. Ăsta e genul de thriller la care te duci cu speranțe, dar fără să bănuiești cam cât de tare te vei rătăci în ițele scenariului și cât de puternic te va afecta descoperirea adevărului. The Loft, regizat de Erik Van Looy (cel care s-a aflat și la cârma filmului original Loft – producție belgiană apărută în 2008) ne oferă povestea a 5 prieteni, aparent familiști convinși și soți fideli, în realitate cam destrăbălați, egoiști, mincinoși, cu reale probleme de comportament, care intră în încurcătură rău de tot. De când am văzut trailer-ul la cinema așteptam să văd filmul și m-am bucurat teribil când am primit invitația de la RO IMAGE, cei care l-au adus în România. Începând cu data de 6 martie, veți putea urmări la cinema un film cu adevărat inteligent, plin de suspans, răsturnări de situație, un thriller în adevăratul sens al cuvântului. Labirintul în care veți fi aruncați de scenariștii Bart de Pauw și Wesley Strick se va limpezi abia la final, după o cursă periculoasă și plină de indicii înșelătoare. Cred că am emis cel puțin 4 ipoteze de-a lungul filmului cu privire la cine ar fi putut comite crima, dar oricât mă mândresc cu intuiția mea, de data asta n-am ghicit. Am presimțit eu unele evenimente, bazându-mă pe schimburi de priviri subtile și alte cele, dar nu mă așteptam la un așa final.
Un apartament în care să-ți faci poftele, fără să te știe nevasta, fără să te bănuiască nimeni, unde să te droghezi în voie, să bei și să te culci cu cine apuci, iată punctul comun al celor 5 prieteni: Vincent, Chris, Luke, Marty și Philip. La început ai impresia că nu-s toți așa, că unul e mai cinstit, că altul e doar naiv și n-are ce căuta în grupul ăsta, dar stați fără griji, nu-i niciunul ușă de biserică. Dar lucrurile se complică la maximum în momentul în care în apartament găsesc o tipă moartă – încătușată de barele din spatele patului, o blondă învelită doar cu un cearceaf alb pătat de sânge își doarme de-acum somnul de veci. Cine e frumoasa adormită? Cine e responsabil? E vorba de o înscenare? Sau unul dintre cei 5 are un secret în plus față de ceilalți? Căci bănuiala pică, desigur, pe cei 5, căci doar 5 chei există, deci vinovatul trebuie să fie printre ei, nu? Despre filmul ăsta nu poți zice prea multe, nu în ceea ce privește povestea, căci te dai de gol, și ar fi păcat pentru cei care nu l-au văzut încă să afle spoilere. Dar e musai să-l vedeți, e o producție bună de tot, de la Gone Girl n-am mai fost atât de prinsă de poveste. Ba, dacă sunteți fani The Usual Suspects (care e filmul meu preferat), veți observa oarecare asemănări – tot 5 suspecți, toți bărbați, final surprinzător. N-am să insist asupra scenariului care mi s-a părut foarte bine scris, fiind poate punctul forte al filmului, ci am să vorbesc puțin despre actori.
Karl Urban (Bones, din Star Trek) îi dă viață lui Vincent, un arhitect celebru, așezat la casa lui, aparent foarte devotat soției. Ideea de a împărți un apartament secret este a lui, deci el poate fi considerat cumva capul răutăților. Tip inteligent, el știe cum să se ascundă de nevasta sa și cum să obțină avantaje de la ceilalți, nu e genul care să piardă vreodată. Vincent știe mereu ce vrea.
Chris (James Marsden, Cyclops din seria X-men) este psihiatru și nu e de acord la început cu ideea de a avea un apartament ascuns de ochii soțiilor, în care să-și poată duce cuceririle. Pentru că el nu are așa ceva, e un tip onest și pare cel mai echilibrat din grup, e responsabil și chiar îți câștigă ușor încrederea. Dar se pare că și cei mai loiali o comit uneori.
Wentworth Miller, pe care lumea-l știe din Prison Break, e Luke, timidul grupului, cel care știe mereu când să tacă și când să se retragă. Paradisul oferit de acest apartament misterios este tentant chiar și pentru el, de aceea acceptă cheia pe care i-o oferă Vincent. El e cel care descoperă cadavrul frumoasei blonde și-i cheamă de urgență și pe ceilalți 4 camarazi.
Marty, jucat de Eric Stonestreet (cunoscut pentru rolul din Modern Family, unde-i dă viață lui Cameron), este bufonul grupului, e mereu pus pe poante și face unele glume de un umor nebun. Dar câteodată depășește măsura (mai ales când e beat) și cam scapă porumbei pe care apoi îi regretă.
Matthias Schoenaerts este singurul actor care a jucat și în filmul original, cel belgian, având același rol – Philip, fratele mai mic al lui Chris, un tip cam iute de mânie, ușuratic și dependent de substanțe interzise. Nici nu mi-a venit să cred când am citit că ăsta a fost primul său rol în limba engleză, mie chiar mi s-a părut că s-a descurcat foarte bine, nici nu s-a cunoscut vreun accent străin; în plus, dă multă credibilitate personajului său.
Trebuie să le menționez și pe minunatele Rachael Taylor (Anne) și Isabel Lucas (Sarah) – amândouă au jucat în câte un film Transformers – două ispite irezistibile și foarte importante pentru poveste. Mi s-au părut nu doar frumoase în draci, ci și talentate, chiar mi-au plăcut mult rolurile lor. De neveste nu pot să spun mare lucru, ies foarte puțin în evidență. Nu doar fetele se descurcă de minune, cei 5 actori din rolurile principale au niște prestații fascinante pe alocuri, altfel nu i-aș fi urât/iubit/admirat/invidiat pe parcursul filmului. Adevărul iese la iveală prin detalii atât de mărunte, în aparență, încât impresiile făcute la început nu mai au absolut nicio importanță la final. Pe cât de des am născocit ipoteze, pe atât de des mi-am schimbat părerea despre personaje, o dovadă în plus că misterul este foarte bine gradat, iar schimbările ce survin în scenariu dau povestea peste cap de mai multe ori. Mi-a plăcut extrem de mult regia, nu mai auzisem de acest Erik Van Looy, dar m-a surprins foarte plăcut. A știut cum să pună în scenă un adevărat film polițist, plin de capcane și piste false. Iar începutul șocant contribuie foarte mult la derutarea cinefililor. Ca să nu mai spun de flashback-urile repetitive și scenele de la interogatorii, care derulându-se într-un spațiu înghesuit, sunt în armonie perfectă cu scenele din apartamentul cu pricina. O singură cameră, multe evenimente, secrete și sentimente. Și o surprinzătoare complicitate între 5 bărbați care aleg să-și ascundă pasiunile nesăbuite în același loc – avându-se mereu unul pe celălalt, ei caută cu orice preț să scape din încurcătură fără a asista la căderea (metaforic vorbind) a vreunuia dintre ei.
Filmul ăsta nu e doar un thriller polițist, e și o poveste despre familie și vieți duble, despre minciuni și invidii ascunse, despre reguli și ce se întâmplă când le încalci. Clubul acesta exclusivist în care intri cu greu, iar de ieșit ți-e imposibil, reprezintă întregul motor al poveștii. De aici pleacă nenorocirea, de aici începe nefericirea, chiar în locul în care se părea că non-stop vor fi doar zâmbete. Nu mai există cale de scăpare, nici Iisus nu te mai salvează de sângele care-ți pătează casa. 5 secrete, 5 bărbați, 5 chei și 5 variante – număr magic prin ocurență. Mister, dramă, răni ascunse și suspans, toate se îmbină într-un film superb în care o galerie de portrete ruginite îți rânjesc de pe pereți pătați cu sânge. Odată deschisă ușa, nu mai poți să te ascunzi, secretul te va consuma. Sunt extrem de curioasă să văd și filmul original, căci dacă remake-ul e atât de bun, oare cât de tare poate fi producția belgiană? Vă recomand cu drag Ispita, veți pleca mulțumiți acasă după ce-l veți fi văzut. Vă mai las aici o piesă absolut fantastică de pe coloana sonoră, n-o veți mai scoate de pe repeat până săptămâna viitoare:
[review]
[rwp-review id=”0″]
