Omul Pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranței

Chiar mi-era dor să văd un film care să mă pună serios pe gânduri. Omul pasăre sau Virtutea nesperată a ignoranței, titlu original Birdman, este cea mai nouă producție a cunoscutului regizor Alejandro González Iñárritu, cel care-a stat la cârma uimitoarei trilogii formată din Amores perros, 21 Grams și Babel, dar și a producției nominalizate la Oscar în 2011 – Biutiful. După cum ne-a obișnuit, Iñárritu își încarcă filmul de simboluri, folosește ironia fină pentru a stârni râsul, împletește drama și comedia într-un mod armonios, astfel încât rezultatul vorbește de la sine: 7 nominalizări la premiile Golden Globes, soldate cu 2 premii – pentru cel mai bun actor în rolul principal într-o comedie sau musical – Michael Keaton și pentru cel mai bun scenariu. Filmul exploatează foarte mult evenimente din viața reală, toate ironiile din scenariu au la bază fapte reale, totul se leagă, niciun fir nu rămâne fără răspuns. Poate doar finalul, care e deschis interpretărilor în măsura în care ești dispus să accepți supranaturalul. Producția a fost filmată în mai puțin de o lună, fiind editată pentru a părea un singur cadru, o singură filmare, de la un capăt la celălalt al filmului; actorii au făcut eforturi serioase pentru a ține pasul cu stilul de filmare foarte riguros al regizorului hispanic, fiind uneori nevoiți să joace chiar și 15 pagini din dialog, în timp ce trebuiau să se coordoneze și în funcție de reperele spațiale date. Majoritatea cadrelor au fost filmate în St. James Theatre de pe Broadway.

Producția a fost adusă în România de Odeon Film, care a dat lovitura, cred eu, pentru că acest film are toate șansele să cucerească publicul, atrăgându-l în cinematografe, căci are toate atu-urile necesare. Să începem cu actorii, care apar pe poster și te vrăjesc din prima: când vezi afișul pe care apar Andrea Riseborough (Oblivion), Edward Norton (Fight Club), Naomi Watts (The Impossible), Michael Keaton (Batman), Emma Stone (The Amazing Spider-Man),  Zach Galifianakis (The Hangover) și Amy Ryan (Before the Devil Knows You’re Dead) nu poți decât să te duci hipnotizat la casa de bilete și să-ți cumperi unul la acest film grozav.

Michael Keaton, care a luat deja premiu pentru rolul său excelent, a mărturisit că acesta a fost cel mai solicitant din toată cariera sa, recunoscând că personalitatea personajului său, Riggan, este cea mai diferită de a sa, din toate pe care le-a interpretat până acum. Riggan este un actor cunoscut pentru rolul său dintr-o franciză bazată pe desene animate, Birdman, dar care a intrat într-un con de umbră, fiind într-un impas al carierei. Decis să ajungă din nou în lumina reflectoarelor, el își joacă ultima carte regizând și interpretând rolul principal într-o piesă adaptată după povestea cu același nume, parte din colecția de povestiri What we talk about when we talk about love. 

În ciuda problemelor cu fiica sa abia ieșită de la dezintoxicare și a relației destul de instabile cu Laura, o actriță ce joacă în piesa sa, Riggan face tot ce poate pentru ca acest rol să-i aducă din nou prestigiul pe care l-a pierdut odată cu trecerea anilor. Cel mai dificil obstacol pe care trebuie să-l depășească acest actor învechit este ego-ul său imens, care-l hărțuiește non-stop, sub forma personajului ce i-a adus celebritatea cândva, Birdman (ironic sau nu, la final, Riggan chiar va părea de-a dreptul contopit cu alter-ego-ul său, fizic și psihic). Riggan pare să se ghideze după ideea că el e bun, el merită tot, orice sacrificiu e minuscul pe lângă sentimentul reușitei pe plan profesional; fiind măcinat de proprii demoni, transformați aproape în halucinații, el își neglijează viața personală, pierzând pe veci momentele ce l-ar fi putut ține cu adevărat în viață.

Rolul lui Keaton este de excepție, cred că și-a relansat cariera cu acest personaj obsedat și obsedant, plin de hibe, dar atât de uman. După cum ziceam mai sus, multe poante și ironii își au rădăcinile în viața reală: astfel, Birdman este de fapt Batman, personajul care l-a făcut faimos pe Keaton, ba chiar și anul ultimului film în care acesta a jucat rolul eroului liliac fiind același cu anul în care Riggan a îmbrăcat ultima oară costumul de super-erou – 1992. Similaritățile merg până la menționarea lui George Clooney într-o anecdotă – Clooney a fost cel care i-a luat locul lui Keaton în al 4-lea film ce-l aducea pe marile ecrane pe Batman. Până și pauza pe care Riggan a trebuit s-o suporte, fără un rol cu adevărat important, aduce cu cea a lui Keaton, acesta fiind primul rol principal pe care l-a obținut în ultimii 6 ani, ultimul fiind într-o producție pe care a regizat-o tot el.

 

Alte 2 roluri extrem de apreciate au fost ale lui Edward Norton și Emma Stone, primul fiind un actor ce joacă în piesa lui Riggan, a doua fiind nimeni alta decât fiica rebelă și cam antisocială a lui Riggan. Apariția lui Mike (Norton) în piesă se datorează unui accident petrecut pe platou, acesta fiind adus pentru a-l înlocui pe actorul principal, rănit destul de grav. El îl uimește pe Riggan, îl cucerește din prima, dar reușește să-i provoace și adevărate crize de nervi bietului colaborator.

Din nou, Iñárritu aduce pe ecrane o scenă bazată pe realitate, felul agitat de-a fi al lui Mike și personalitatea sa dificilă fiind, de fapt, trăsături ale lui Norton, un actor recunoscut pentru felul său cam grosolan de a fi, ce duce la colaborări foarte dificile. Astfel, cei 4 scenariști (Alejandro G. Iñárritu, Alexander Dinelarisen, Armando Bo și Nicolás Giacobone) produc din nou un efect de parodie, asemănător celui creat de gluma cu Robert Downey Jr. Are ce are Iñárritu cu filmele despre eroi de benzi desenate, căci glumele pe acest subiect domină în film, cea mai aspră remarcă venind din partea criticului care vrea să-i distrugă piesa lui Riggan pentru că-i urăște pe cei ca el, răsfățații care se cred actori pentru că au jucat în blockbustere, confundând scena teatrului cu platourile de filmare.

Surprinzător sau nu, atât Norton cât și Stone au avut roluri în filme cu super-eroi, primul fiind Bruce Banner în The Incredible Hulk, actrița jucând alături de iubitul său în The Amazing Spider-Man. Mi-a plăcut Emma la nebunie, niciodată n-am mai văzut-o într-un rol atât de pătimaș și deosebit, e la polul opus de ce-a jucat în Spidey, The Help, Easy A și în alte filme în care-am mai văzut-o. Toți actorii de pe poster fac roluri foarte, foarte bune, reușind să impresioneze prin talentul lor. E ironic însă cum toate personajele sunt găunoase, nu există niciunul care să fie mai pur, mai curat, mai nevinovat decât ceilalți. Toți au demonii lor.

Filmul se bazează foarte mult pe actorii săi, dar nu-i de neglijat nici povestea genială, foarte intrigantă și plină de evenimente neașteptate. Chiar și finalul, care putea fi cu totul diferit, reprezintă o nouă lovitură dată imaginației cinefililor, care se așteaptă mereu la ceva, și o chestie total diferită își face apariția. Dar asta e de bine, de foarte bine. La fel cum și regia este spectaculoasă, cu multe cadre ce insistă pe jocuri de oglinzi sau pe îngustimea holurilor pe care bântuie actorii, parcă pentru a face un contrast izbitor între universul strâns și înghesuit din spatele scenei și complexitatea ce-i caracterizează pe actorii ce joacă în piesă și-și jertfesc sufletele de dragul artei. Sau a banilor.

Filmul e o comedie neagră, cu accente dramatice, care aduce un omagiu artei, teatrului, dar se și auto-ironizează prin glumele la adresa Hollywood-ului. Nici elementele ce fac referire la cultura hispanică nu lipsesc, de exemplu, luminițele de Crăciun în formă de chili (ce țin de specificul mexican) din magazinul de băuturi alcoolice sau cartea pe care o citește Mike în timp ce se bronzează (Labyrinths), de J.L. Borges (scriitor argentinian). O apariție ce duce cu gândul la o posibilă parte thriller/horror a poveștii este covorul emblematic folosit de Kubrick în The Shining.

Muzica merită aplaudată, pentru că tobele care răsună ca bătăile unei inimi secondează perfect cadrele ce prezintă zbuciumul sufletesc al personajelor. Mi-a plăcut, ce mai la deal la vale, mi-a stat inima în gât la unele scene. O mai spun o dată, Michael Keaton face, probabil, rolul vieții lui, dacă Norton și Galifianakis au declarat că erau fani de-ai lui Keaton și că abia așteptau să lucreze cu el, ei bine, acum, admirația lor sigur a crescut, căci au pus umărul la crearea unui film fenomenal prin desfășurare și implicații. Recomand cu cel mai mare drag, mergeți la cinema să-l vedeți! Aici vă las doar o piesă din soundtrack, să vă ațâțe curiozitatea. Enjoy!

https://www.youtube.com/watch?v=7anYj8dcEuA

P.S.: Potrivit unei interpretări a filmului, Birdman este de fapt o repovestire a piesei lui Shakespeare, Macbeth. În acest caz, Michael Keaton este Macbeth, iar Birdman este Lady Macbeth, care-l tot forțează să facă ceea ce vrea el (să redevină Birdman, câștigându-și iar popularitatea). Argumentele în favoarea acestei interpretări nu se opresc aici: ca Macbeth, Riggan își folosește toate puterile și toți banii pentru a împiedica eșecul pe care criticul (vrăjitoare, hah?) i-l prevestise. Când Riggan părăsește barul în care se întâlnise cu „vrăjitoarea”, un actor oarecare de pe stradă recită versuri din Macbeth; ba chiar, la un moment dat în film, pe scenă se observă copaci „dansatori”, ca în Macbeth. Interesant, nu? Că e un nou Macbeth, un super-erou ascuns sau pur și simplu un actor chinuit de un trecut glorios și un viitor în anonimitate, Birdman este cel mai bun film pe care l-am văzut pe 2014. Își merită premiile și sper că de la Oscar va pleca și mai încărcat de elogii. Nu-l ratați!