Promisiunea

Am așteptat filmul ăsta cu sufletul la gură, eram atât de încântată și emoționată să vizionez debutul regizoral al lui Russell Crowe, încât aseară nici nu-mi venea să cred că are doar 111 minute, eu speram să mai dureze, măcar o noapte. Sau 1001. M-au adus la realitate aplauzele pe care sala le-a oferit unui regizor începător, sperând poate că, la fel ca personajul său, Crowe le va simți de la depărtare. InterComFilm a distribuit filmul în România și veți avea ocazia să-l vedeți în cinematografe începând cu data de 16 ianuarie. Producția asta mie mi-a mers la suflet, poate nu e o capodoperă a genului, dar are câteva idei foarte originale și abordări corecte referitoare la istorie. E un film cinstit, nu încearcă să te păcălească, nu face reclamă războiului infect încercând să-i arate pe britanici sau australieni ca fiind cei mai cu moț, judecă obiectiv și pune în balanță faptele – morți au fost de ambele baricade, turcii au fost cei atacați, nu invers, din toată mizeria din WW1 n-a ieșit nimic bun. Dar absolut nimic. Unul din puținele filme în care turcii sunt portretizați și ei ca oameni, nu ca invadatori, păgâni, teroriști și alte aberații, doar oameni care au suferit de pe urma bătăliei de la Çanakkale (Gallipoli), au sângerat și au murit pentru țara lor. Australienii au murit pentru un principiu. Este o fază absolut superbă când Connor (Russell Crowe) vorbește cu Cemal (Cem Yilmaz) despre război, concluzia turcului fiind extraordinar de precisă și cinică, dar atât de veridică, se potrivește și în zilele noastre.

Promisiunea sau The Water Diviner ne spune povestea unui australian, Joshua Connor, care la 4 ani după primul război mondial, pleacă în Turcia pentru a-și îndeplini promisiunea făcută soției sale, de a-și găsi cei 3 băieți pierduți în război. Morți sau vii, el va fi cel care-i va aduce acasă, cel puțin cu asta pleacă în minte. La începutul filmului apar faimoasele cuvinte care oferă și mai multă credibilitate unui scenariu: „based on true events” – bazat pe fapte reale; dacă așa stă treaba, nu pot decât să deplâng nenorocirea abătută asupra familia acestui simplu fermier, înzestrat însă cu un al șaselea simț și să admir curajul unui tată care a putut să plece într-o țară încă măcinată de război pentru a-și regăsi copiii. Câtă putere și stăpânire de sine, dar mai ales speranță să ai pentru a porni într-o asemenea misiune!

Ajuns acolo, Connor ajunge să se cazeze într-un hotel cochet, unde, deși este momit la început, este tratat cu răceală și aproape izgonit atunci când își spune numele și naționalitatea. E de înțeles, rănile războiului nu erau încă închise, iar australienii erau văzuți ca niște dușmani. Ayshe, având și ea o fantomă de găsit la Çanakkale, acceptă să-i ofere cazare lui Connor pentru că nu-și permite să refuze din punct de vedere financiar, dar reticența frumoasei turcoaice cu ochi albaștri îl ține la respect pe australian, chiar și atunci când acesta încearcă doar să fie amabil.

Mi-a plăcut la nebunie accentul Olgăi Kurylenko, nu știu dacă a făcut cursuri înainte sau știa deja turca, cert este că vorbește impecabil, iar discuțiile purtate în această limbă sunt un deliciu pentru cei care apreciază Turcia și tot ce poate aceasta oferi. Revenind la poveste, trebuie să menționez că acest film dă o lecție de umanitate și chiar înfrățire celor plini de prejudecăți cretine, care au impresia că doar o latură e bună, cealaltă e diavolul. Iată că în această situație, Connor primește mai mult ajutor din partea turcilor, pentru că oamenii, chiar dacă sunt despărțiți de granițele impuse de naționalitate, sunt legați mult mai strâns unii de alții prin solidaritatea pe care o manifestă cei cu trăiri asemenea – părinții au o rasă și o filosofie comună, a iubirii, de aceea sunt dispuși să se ajute unii pe alții, în ciuda diferențelor de religie sau orice alt criteriu abstract, care pălește în fața dragostei pentru un copil.

Peripețiile prin care trece Connor îl pun față în față cu niște realități crunte, dar nu-i curmă speranța nicicum. Trebuie să fie cumplit să-ți pierzi fiii, că-s ei dispăruți sau morți, nu contează, probabil e cel mai cumplit blestem și ți se rupe sufletul când vezi curajul care se adună din rămășițele durerii și formează o platoșă pe care personajul o folosește pentru a continua în misiunea sa aparent imposibilă.

Personajele care duc greul acestei povești sunt australianul Connor, cei 2 turci, Cemal și maiorul Hassan și turcoaica Ayshe. Menționez naționalitățile lor pentru a sublinia repartiția rolurilor și importanța acordată cauzei turcilor, pentru care pledează cei 3 noi prieteni ai lui Connor. Nu e de mirare că filmul a fost atât de bine primit în Turcia, încearcă să fie nepărtinitor și, în plus, oferă 2 roluri excepționale prin actorii Cem Yilmaz și Yilmaz Erdogan. Pe primul, Russell Crowe îl voia de dinainte în film pentru că era familiarizat cu talentul său, cel de-al doilea l-a convins pe regizor spunându-i că nu va regreta niciodată decizia de a-i da lui rolul. Și a avut dreptate omul, pentru că a fost apoi nominalizat la categoria cel mai bun actor secundar de către Institutul Australian de Film.

Pe cât de mult mi-au plăcut actorii, pe atât de repede m-a cucerit scenariul scris de Andrew Knight și Andrew Anastasios; nu e cea mai frumoasă poveste despre război, am văzut și alte filme mai bune (War Horse îmi vine acum în minte), dar are ceva special care m-a atras, universul ăsta al familiei care e distrus complet de un război absolut inutil. Felul în care e tratat acest subiect, calitățile de care dau dovadă oamenii în cele mai negre momente, aceste lucruri nu sunt spuse pe cât de des ar trebui. O astfel de poveste e perfectă pentru cei ca mine, înnebuniți după filmele în care sunt puse în valoare sentimentele ce leagă membrii unei familii între ei.

Că tot am amintit de cai, sunt niște scene superbe când Connor e pe cal și se întoarce de la treburile lui, prin deșertul aprins și ademenitor, sau când fuge ca un nebun să-și protejeze copiii de o furtună de nisip. Iar acel căluț care apare în scenele din Australia este al actorului, Honey, sper să-l mai văd și cu alte ocazii. M-a impresionat felul în care a gândit filmul Russell Crowe și cum a reușit el să lege totul atât de bine; se vede că are talent, sper să și-l folosească în continuare și să mai producă și alte drame la fel de bune. Sunt mult cadre superbe din punct de vedere al naturii surprinse (fie ea pustie și dezolantă, fie ea plină de verdeață), al decorurilor sau al trăirilor ce se citesc pe chipurile actorilor, labirintul Istanbulului este în așa fel surprins încât parcă te pierzi în el. În el și în birocrația specifică țărilor civilizate, ca să glumim puțin. Nici cu scenele de război nu mi-a fost rușine, sunt foarte bine realizate, părerea mea.

La capitolul muzică, echipa a făcut o treabă super, am putut asculta piese foarte variate ca stil și origine, foarte frumoase și ritmate, pe alocuri.  Dar cred că cel mai mult m-a impresionat un anumit sunet din tot filmul, scâncetul tânărului lovit de moarte pe front, care plânge ca un copil îndurerat. E ca o chemare surdă, a tot ceea ce a fost viu și frumos și nu va mai fi, a unei morți mai ușoare sau a unei mângâieri de mamă. Nu mi-a plăcut, l-am urât acel sunet, parcă sfâșia bucăți din mine, cred că acela rezuma toată povestea războaielor ce au fost și vor mai fi – un strigăt agonizant, neîncetat, care va mușca din noi până vom fi dispuși să aruncăm orice armă. Mergeți pe 16 la cinema și vizionați o dramă de război superbă despre frați, uniți prin sânge, solidaritate sau prin moarte:

https://www.youtube.com/watch?v=WFb0vbf_pJs

[review]

[rwp-review id=”0″]