Am văzut „Constelația câinelui” la IMAX AFI Cotroceni, la invitația Forum Film România, și trebuie să recunosc că am intrat în sală așteptându-mă la un film post-apocaliptic ceva mai… agitat. Până la urmă, vorbim despre Ridley Scott, despre o lume devastată de o pandemie și despre oameni care încearcă să supraviețuiască într-un teritoriu în care pericolul poate apărea oricând.
Doar că „Constelația câinelui” nu este chiar filmul pe care îl promite premisa.
Ridley Scott alege să meargă într-o direcție surprinzător de contemplativă. Filmul este lent, melancolic și, pe alocuri, aproape meditativ. În loc să transforme lumea post-apocaliptică într-un teren de joacă pentru scene spectaculoase de acțiune, Scott este mai interesat de ce se întâmplă cu oamenii care au rămas în urmă.
O pandemie a decimat omenirea, iar Hig (Jacob Elordi) trăiește izolat într-o fermă, alături de Bangley (Josh Brolin), un supraviețuitor care a renunțat de mult să mai aibă încredere în oameni. Cei doi sunt, în multe privințe, opusul perfect: Hig încă mai caută motive să spere și să se apropie de ceilalți, în timp ce Bangley preferă să tragă primul și să pună întrebări… niciodată.
Și tocmai relația dintre cei doi este una dintre cele mai bune componente ale filmului.
Jacob Elordi oferă o interpretare vulnerabilă, reținută, în timp ce Josh Brolin este excelent în rolul personajului dur, cinic și permanent pregătit să apese pe trăgaci. Între ei există o dinamică foarte bună, iar diferențele dintre cei doi devin, de fapt, centrul poveștii: cât de mult poți renunța la umanitate pentru a supraviețui? Și, mai ales, mai are rost să supraviețuiești dacă nu mai ai pentru cine?
Pentru că Hig nu încearcă doar să rămână în viață. El încearcă să găsească din nou un motiv pentru care viața să merite trăită.
Aici filmul devine mai degrabă o poveste despre singurătate și doliu decât despre apocalipsă. Hig încă își plânge soția, iar lumea pe care o explorează este plină de urmele unei civilizații dispărute. Orașele abandonate, casele rămase intacte și peisajele pustii creează o atmosferă apăsătoare, dar foarte frumoasă vizual.
Iar Ridley Scott știe, evident, să construiască astfel de imagini.
Filmul nu duce lipsă de violență și există câteva momente în care lucrurile devin brusc mult mai tensionate. Doar că aceste explozii de acțiune sunt mai degrabă excepția decât regula.
Și cred că aici poate apărea principala problemă pentru unii spectatori: filmul cere răbdare.
Nu este un thriller post-apocaliptic care îți ține adrenalina sus de la început până la sfârșit. Este un film despre oameni care au rămas singuri într-o lume distrusă și despre cât de greu este să mai ai încredere în cineva.
Când Hig decide să iasă din siguranța relativă a locului în care trăiește și să urmărească un semnal radio misterios, povestea începe să se schimbe. Apar Cima (Margaret Qualley) și Pops (Guy Pearce), iar conflictul dintre neîncredere și speranță se mută într-un alt decor.
Cima devine, într-un fel, oglinda lui Hig: și ea a pierdut pe cineva în pandemie și încearcă să meargă mai departe. Relația dintre cei doi este poate puțin prea previzibilă pe alocuri, dar funcționează pentru că aduce exact lucrul de care Hig are nevoie: posibilitatea unei conexiuni umane.
Iar mesajul filmului devine tot mai clar pe măsură ce ne apropiem de final: speranța nu poate exista fără risc.
Poți să te ascunzi. Poți să construiești garduri, să ții oamenii la distanță și să supraviețuiești zi după zi. Dar, la un moment dat, trebuie să alegi dacă vrei doar să supraviețuiești sau dacă vrei să trăiești din nou.
„Constelația câinelui” nu este cel mai spectaculos film post-apocaliptic pe care îl veți vedea. Nici nu încearcă să fie. Este mai degrabă un film melancolic despre pierdere, singurătate și curajul de a te deschide din nou către ceilalți.
Ridley Scott, ajuns la aproape 90 de ani, pare să fie mai interesat de speranță decât de apocalipsă. Și, sincer, este o direcție frumoasă pentru unul dintre cei mai mari regizori ai cinematografiei.
Mie mi-a plăcut mult film și îl recomand!
Vizionare plăcută!
