„Cu doar câteva ore înainte de a primi a treia stea Michelin, un chef renumit dispare ca prin minune împreună cu sous-chef-ul favorit în timpul unei partide de vânătoare. Consecinţa? De restaurant se ocupă doar fiica sa, Clara, care trebuie să facă faţă presiunii incredibile în timp ce este hărţuită de hoarde de paparazzi… Doi ani mai târziu, tânăra este invitată la un congres culinar din Taiwan.”
Mulțimită invitației de la Independeța Film, am văzut producția franzuțească Ultima Rețetă / La réparation la cinematograful Elvire Popesco.
Asemeni unui produs culinar extravangant, filmul implică mai multe genuri: este în primul rând o dramă, dar implică în câteva măsuri și câte un strop de mister presărat cu romantism și niște izuri de show de gătit.
După doi ani, speranțele Clarei că tatăl ei Janko este încă în viață sunt reaprinse de invitația la congresul culinar din Taiwan deoarece în trecutul său marele bucătar și-a dezvoltat acolo rețetele. Când există și cea mai mică șansă, jelirea se transformă în speranță, deși este un sentiment chinuitor. Pe parcurs, alături de Clara descoperim că Janko, indiferent dacă trăiește fizic sau nu, el trăiește prin rețetele sale care reapar misterios la un restaurant de succes, însă el este de negăsit. Misterul e o idee mai complicat decât ai crede și odată rezolvat nici nu știm dacă ne simțit doar nesatisfăcuți sau implicațiile morale și emoționale din spate sunt pur și simplu mai greu de digerat.
Reacțiile presei, atât la dispariția sa cât și la doi ani după aceea, când pur și simplu izbucnesc zvonuri cum că s-ar afla în Taiwan, m-a făcut să realizez de câtă popularitate se bucură (sau se stresează) un bucătar chef premiat cu stele Michelin. Nu era un domeniu pe care îl urmăream în presă.
Din „Ultima rețetă” am rămas cel mai mult cu plăcuta impresie a schimbului cultural. Există inspirație vice-versa pentru bucatele din farfuriile gurmanzilor de la o cultură la alta. Janko e polonez la origine, stabilit în Franța, cu inspirații taiwaneze în rețetele sale, iar în Taiwan poți gusta ceva din bucătăria franțuzească. Iar asta se dezbate la un moment dat și un film. Ce este originalitatea? Nu cumva chiar inspirațiile acestea de la unii la alții ne unesc și fac experiența mai plăcută? Dialogurile nu sunt numai în franceză, auzim de asemenea engleză și taiwaneză, acesta fiind și un alt motiv pentru care m-am simțit ca într-o excursie autentică alături de personaje.
În ultimă instanță filmul de fapt nu este atât de mult despre gătit cât este despre cultură și despre sentimente, dar pe partea emoțională parcă ceva nu face click spre final. Cum am spus, misterul dispariției implică de fapt ceva mai aparte și implică o dezbatere în sinea ta despre ce este moral și ce nu.
Cadrele peliculei arată în cele mai multe cazuri frumos, aproape că ai mânca filmul, cu deosebire în pădurile din Franța și Taiwan. Sunt sigur că există un simbolism și în prezența pădurilor în această călătorie a Clarei, deopotrivă geografică și lăuntrică.
Bineînțeles, așa cum mă și așteptam, la ieșirea din sală am auzit mai multe voci din public declarând că li s-a făcut foame după film. Firesc, și amuzant. Deci, ce ar trebui să-ți urez în caz că alegi să vezi acest film în urma cronicii mele? Vizionare plăcută sau poftă bună?
