Când am văzut distribuția, mi-a căzut fața imediat, cum se zice: Robert Redford și Morgan Freeman la un loc, plus frumușica de Jennifer Lopez (care nu e ea mare actriță, dar se descurcă onorabil). An unfinished life nu e o capodoperă, o spun din start, dar e o dramă frumoasă, despre noi începuturi, remușcări și iertare. Einar Gilkyson trăiește pe pământurile lui alături de prietenul său, Mitch Bradley, pe care-l îngrijește deoarece acesta are niște răni îngrozitoare, provocate de un urs care hoinărește prin împrejurimi și mai apare chiar în micul orășel din Wyoming. Viața sa este dată peste cap atunci când nora reintră în viața sa, cerându-i ajutorul, și nu singură, ci alături de nepoata despre care nu știa măcar că există. Rănile trecutului se redeschid, iar prezența lui Jean și a fiicei sale, Griff, în aceeași casă provoacă un adevărat război rece între arțăgosul Einar și nora sa.
Jean, hotărâtă fiind să nu mai suporte bătăile pe care i le aplică iubitul ei, îi cere ajutorul lui Einar gândindu-se la el ca la singura salvare. Deși asta este ultima sa carte, ea o joacă în speranța că va câștiga și va putea pleca apoi cu fiica sa, departe. Relațiile între cele 4 personaje susțin structura filmului, acestea schimbându-se în mod radical până la sfârșit. Considerând-o pe Jean vinovată pentru moartea singurului său fiu, Einar nu contenește cu ironiile și acuzele mai mult sau mai puțin voalate, vărsându-și tot amarul strâns în anii de doliu asupra ei și, uneori, fiicei sale. Deși o respinge la început, acesta ajunge să-și îndrăgească nepoata, mai ales grație asemănării dintre ea și tatăl ei mort.
În timp ce accentul cade pe zbuciumul interior al unui tată rănit, care încet încet își acceptă statutul de bunic, nu sunt neglijate nici relațiile mamă-fiică sau Einar-Mitch. Singura persoană din filmul ăsta care nu e plină de resentimente sau remușcări este Mitch, care vrea mereu să știe ce mai face ursul care l-a nenorocit. Prezența acestui animal în film e simbolică, desigur, căci un accident nu e un motiv suficient de bun ca să ții ranchiună cuiva ani și ani la rând. Mi-au plăcut mult cadrele în care apărea ursul printre copaci sau chiar pe străzi, prezența sa tulbură apele unui orășel mic, cufundat în tăcere. Lecția pe care Mitch o învață ajung s-o cunoască și Einar, dar și micuța Griff, supărată că mama ei nu ține cont și de ea atunci când ia decizii.
Actorii ies cel mai mult în evidență în această producție care îți oferă șansa să te gândești la cei pe care nu i-ai iertat sau cei care, urând-te încă, nu te-au iertat nici până acum. Deși Morgan Freeman are un rol secundar și poate nu iese atât de mult în evidență pe cât m-aș fi așteptat, el este stânca roasă de valuri pe care Einar se sprijină. Deși el e cel bolnav fizic, Einar e cel dărâmat cu adevărat. Robert Redford face un rol foarte frumos, e plin de ură și nemulțumit de viață, e gata oricând să respingă orice ajutor venit din exterior, nu vrea nicicum să accepte că viața nu se sfârșește decât atunci când pământul îți acoperă trupul. Îmi plac cei doi prieteni și cum ajung ei să se salveze unul pe celălalt, îmi place micuța Becca Gardner, cu ochii ei mari și întrebători.
Nici cu JLo nu mi-e rușine, nu mi s-a părut ștearsă, din contră, se descurcă bine, mai ales în scenele cu Redford, chiar pare că își trage puteri din interpretarea acestuia. Oricum accentul era menit să cadă pe el și nu pe ea, așa că trebuie urmărit atent cum un mort-viu ajunge să se bucure din nou de viață, atunci când un nou membru al familiei apare în universul său, nu pentru a-l înlocui pe cel pierdut, ci pentru a duce mai departe amintirea lui. Josh Lucas, polițistul cumsecade care, desigur, se amorezează de Jean, e și el simpatic, mai ales pentru că își arată solidaritatea față de cauza bătrânului și a nurorii sale. În plus, peisajul este frumos, liniștit, o mică fermă în care nu mai există decât o singură văcuță, un cal și multe, multe pisici care așteaptă să fie botezate.
Nu e un film complex, nu, e ușor de urmărit și nu îți dă bătăi de cap, dar e frumos, bine pus la punct, mesajul transmis e unul optimist, care nu face decât să-ți aducă un zâmbet pe buze dacă ești trist. Lasse Hallström s-a ocupat de regie și a creat o povestioară frumoasă, cu unele elemente simbolice, în care își duc lupta câteva personaje credibile, rupte parcă din realitate. Cei care au apreciat What’s eating Gilbert Grape sau Hachiko: A dog’s tale vor observa nota melancolică și duioasă care trece prin toate aceste producții, care deși poartă umbra morții în ele, nu permit speranței să moară. Vă las aici o piesă din coloana sonoră și vă urez vizionare plăcută:
[review]
[rwp-review id=”0″]
