Moartea domnului Lăzărescu este un film românesc regizat de Cristi Puiu, lansat în 2005. Am avut ocazia să îl văd pentru prima dată la Cinema City, Afi Cotroceni, în cadrul evenimentului care a sărbătorit 20 de ani de la premiera peliculei.
Inspirat dintr-un caz real, filmul explorează un subiect sensibil și, din păcate, mereu actual: degradarea sistemului medical și lipsa de empatie față de suferința umană. Dante Remus Lăzărescu este un bătrân care trăiește singur, alături de pisicile sale, într-un apartament din București. Într-o seară, simțindu-se rău, sună la salvare, dar ambulanța nu ajunge în timp util. Disperat, cere ajutorul vecinilor, care însă îl critică și îl tratează cu superioritate, reproșându-i chiar faptul că are pisici ca animale de companie.
După o așteptare lungă, ambulanța ajunge în sfârșit, iar bătrânul este dus la spital. Urmează o noapte absurdă și dureroasă, în care este plimbat între spitale, refuzat de medici, jignit sau ignorat, în timp ce starea lui se înrăutățește vizibil. Fiecare etapă a drumului său prin sistem devine o imagine a nepăsării și a birocrației care domină societatea.
Îmi place mult stilul regizoral al lui Cristi Puiu. Camera de filmat urmărește cu atenție fiecare gest, fiecare privire, fiecare dialog, iar spectatorul este practic transportat în poveste, trăind alături de personaje. Filmul beneficiază de o distribuție excelentă și redă cu o sinceritate tulburătoare realitatea dură din România. Absența muzicii de fundal nu mă deranjează, ci dimpotrivă, contribuie la realismul crud al poveștii. La un moment dat, am avut impresia că urmăresc un documentar, nu un film, atât de autentic este totul.
Cred că problema majoră pe care o surprinde filmul este incapacitatea unor oameni – fie ei medici, prieteni, vecini sau chiar membri ai familiei – de a privi un om suferind ca pe o ființă umană. Singurul personaj care dă dovadă de empatie este asistenta interpretată de Luminița Gheorghiu. Ea are o latură umană și devine o rază de speranță într-o lume dominată de indiferență.
Pe de o parte, Moartea domnului Lăzărescu prezintă indiferența sistemului medical; pe de altă parte, vorbește despre fragilitatea omului în fața morții. Indiferent cât de puternici am fost sau suntem, în fața bolii toți devenim egali, iar sfârșitul este inevitabil. Filmul te trece printr-un carusel de emoții, te face să reflectezi asupra propriei umanități și asupra pierderii empatiei în societatea modernă.
Pentru mine, Moartea domnului Lăzărescu nu este doar un film, ci o experiență emoțională, o oglindă a realității românești și un semnal de alarmă despre cât de ușor se poate pierde compasiunea. Este necesar, dar incomod, care rămâne în minte mult timp după vizionare.
Filmul va fi relansat în cinematografele din toată țara, începând cu 24 octombrie, beneficiind de noile tehnologii de proiecție.
Vizionare plăcută!
