Când am văzut prima oară trailer-ul, din start m-am gândit la Crazy Heart, amintindu-mi cât am putut să-l iubesc pe Jeff Bridges în rolul lui de interpret de muzică country, ajuns la o anumită vârstă și începând deja să-și piardă din avânt, fani, notorietate. Deși filmul de față e și comedie și dramă, pe când în cazul celuilalt, drama predomină, ambele se învârt în jurul muzicii și al starurilor ajunse la finalul carierei, sleite de puteri dar incapabile să se dea bătute, deoarece în afara carierei, nu mai un sprijin real în viață. Danny Collins și Bad Blake sunt cântăreți ce țin de genuri diferite, dar parcursul lor se aseamănă, sentimental vorbind, căci, spre deosebire de BB, povestea lui Danny încă ne arată un cântăreț ce prinde la public, dar care se urăște pe sine pentru muzica searbădă pe care o cântă.
De ajuns cu comparațiile, însă, ceea ce voiam eu să subliniez e că, prin intermediul acestor 2 filme superbe, ne putem bucura de 2 povești în care banalul se împletește cu senzaționalul, iar clișeul pândește la colțuri, dar e destul de repede alungat din peisaj. Și ne putem delecta privirile cu 2 actori ajunși la o vârstă la care nu mai trebuie să dovedească nimic nimănui, dar care continuă să surprindă prin profunzimea și șarmul pe care-l oferă personajelor. Mi-a plăcut de Danny Collins la nebunie, e atât de franc și totuși se minte pe sine, e așa egoist și totuși e mărinimos, e un personaj pe care nu-l uiți și n-ai cum să-l urăști, oricâte boacăne ar face și cât de nemernic ar fi de fapt.
Filmul ăsta mi s-a părut pe nedrept criticat (mă refer la nota micuță de pe metacritic), mie mi s-a părut o combinație reușită de dramă și comedie, în care personajele se conturează precis și îți fac cu ochiul, te ademenesc să le guști povestea (mai ales nepoțica lui Danny, care e precum o mică sirenă, propriu și figurat), iar acțiunea nu are pic de monotonie, fiind susținută puternic de niște dialoguri absolut geniale, nu poți să nu te prăpădești de râs. Și mai avem și muzica, absolut genială, de la piesa Oh, baby doll (ce-ți rămâne imprimată în creier imediat, deși e la fel de stupidă ca piesele unor artiști români care cântă doar în engleză și mai mult de baby și fire să rimeze cu desire nu știu) și până la minunata piesă pe care se chinuie Danny s-o compună și care-ți trezește în suflet emoții de tot soiul, de la păreri de rău și până la bucuria sinceră provocată de un nou început. Să mai zic ceva de muzica lui John Lennon?
Inspirat din povestea lui Steve Tilston, un cântăreț care a primit o scrisoare de-a lui John Lennon abia după vreo 40 de ani, scenariul ne poartă într-o lume în care cel special tânjește după normalitate, iar cei normali sunt de fapt mai speciali decât cred. Nici nu mă interesează să știu dacă și cât a respectat Don Fogelman (regizor și scenarist) povestea originală, viziunea lui despre viață, regrete și familie e mai mult decât frumoasă, e demnă de respect.
Al Pacino face exact ce știe el mai bine, joacă sigur pe el, e fermecător în rolul cântărețului care încă mai crede că-și poate recupera demnitatea de artist și familia. De mult nu l-am mai văzut să fie așa carismatic și impunător. Trece de la o stare la alta după cum îi dictează firul acțiunii, care te urcă pe culmile veseliei sau te aruncă într-o prăpastie cețoasă, unde nu trăiesc decât amintirile și nostalgia intențiilor bune. Mi s-a părut uimitor cum unele scene de familie sunt atât de gingașe și fragile, în contrast cu legăturile puternice de sânge care-i leagă pe membri, iar altele sunt pline de voioșie. Asta e valabil și pentru scenele mele preferate, în care Danny Collins (Al Pacino) o tachinează pe Mary (Annette Bening), rezultând uneori momente super haioase, alteori faze neașteptat de amărui.
Julianne Moore trebuia inițial s-o joace pe Mary, dar nu i-ar fi ieșit în veci rolul cum i-a ieșit Annettei, Julianne are totuși o senzualitate greu de ascuns, pe când Annette știe exact cum să pară femeia care nu mai mizează pe fizic pentru a cocheta, ci pe limba-i ascuțită (ce replici minunate mai are și femeia asta!). Iar Bobby Cannavale are și el o apariție lăudabilă, îl completează bine pe Al Pacino, e încăpățânat ca un catâr, dar cu greu poți rezista farmecelor lui Danny. Și când mă gândesc că-l voiau pe Jeremy Renner pentru rol… nu vreau să par răutăcioasă, dar omul nu e chiar așa de expresiv, lui mai bine-i stă în filme de acțiune.
Să nu-l uit pe Christopher Plummer, al cărui rol nu e chiar dintre cele mai importante, dar lui îi e de-ajuns o scenă ca să te facă să-l iubești. Pe el și Al Pacino i-am mai văzut împreună în The Insider, unde Plummer m-a enervat rău la un moment dat, însă rolul lui tot a fost de bază pentru acțiunea filmului. La capitolul actori nu mă plâng, sunt numai unul și unul, pe Jennifer Garner mi-ar fi plăcut s-o admir mai mult, căci e prea simpatică, dar personajul ei nu e chiar atât de important în raport cu cel al lui Danny. Cireașa de pe tort e însă Giselle Eisenberg, care-i dă viață lui Hope, nepoțica hiperactivă a faimosului cântăreț. Copilul ăsta e o bomboană, am adorat-o de la început, n-ai cum să nu-i iubești buclele blonde și glasul acela ferm, cum își strigă ea poruncile și dorințele.
Per total, Ro Image ne-a oferit o oportunitate grozavă de a urmări niște actori minunați într-o poveste frumoasă, emoționantă, care-ți oferă parcă o porție din viața extraordinară a unor oameni ordinari, o viață în care apariția unui membru celebru nu face decât să producă o avalanșă de evenimente mai mult sau mai puțin triste. Am râs, am plâns, am ținut pumnii strânși pe alocuri, m-am distrat la maxim și am plecat cu zâmbetul pe buze, de aceea vă recomand din suflet Danny Collins care va apărea la cinema din 24 aprilie. Vizionați trailer-ul și convingeți-vă singuri:
https://www.youtube.com/watch?v=A8AlkeIgPaQ
[review]
[rwp-review-form id=”0″]
