Eliza Graves. Sau Azilul Groazei. Sau poate cel mai bun thriller al anului.

Ești medic și vrei să faci nițică practică la un ospiciu renumit, așa că alegi Stonehearst Asylum ca locație. Te întâmpină un administrator căruia îi sclipește nebunia în ochi, are o față hâdă și instinctul îți spune că ceva e în neregulă cu el, dar în loc să faci stânga împrejur în fața porții grele de fier, tu insiști să intri în sanatoriul învăluit de negură. Directorul spitalului, dr. Lamb, e un bărbat prezentabil, politicos, dar direct. Nu te ia cu ocolișuri, vrea să știe ce cauți aici și, mai ales, de ce. Te bâlbâi un pic și încerci să-i explici că asta e menirea ta, să-i ajuți pe cei nefericiți și mizerabili, să le alini durerea; el te privește cu suspiciune și parcă nu-i vine a crede, dar te acceptă și te ia cu el să faceți vizite bolnavilor. Ești surprins să vezi că dr. Lamb nu are metode crude prin care să încerce vindecarea bolnavilor, ba chiar ți se pare că le cântă în strună și ar vrea să-i lase așa, nebuni. La urma urmei, „mai bine un cal fericit decât un om nenorocit,” nu? Totuși ceva te neliniștește, ți se pare ție că ceva nu-i la locul lui, dar te lași condus prin clădirea spațioasă și mai tragi cu urechea la ce se întâmplă. Însă vine momentul când îl contrazici pe doctor și începi să-ți dai seama că nu ești neapărat de-acord cu metodele lui; dar chiar atunci el începe să-ți vorbească despre cazul unei frumoase și gingașe femei ce suferă de isterie și te întreabă pentru ce tratament ai opta tu. Și atunci o vezi: superbă, pierdută în notele unui pian.

Cam așa începe thriller-ul Eliza Graves, care ni-l prezintă pe Edward Newgate, un medic tânăr venit la Stonehearst Asylum pentru a căpăta niște experiență. Cel puțin așa zice el. Distribuit de România de către cei de la Intercomfilm, filmul a rulat în avanpremieră aseară, 10 noiembrie, la Grand Cinema & More, și va apărea în cinematografe începând cu data de 14 noiembrie. Recomandarea mea? Mergeți să-l vedeți, este un thriller desăvârșit, în care frumoasa poveste de dragoste dintre un doctor și o pacientă se îmbină cu atmosfera gotică și tulburătoare specifică scrierilor lui Edgar Allan Poe. Căci scenariul are la bază o povestire a sa nu foarte cunoscută, The System of Doctor Tarr and Professor Fether.

Deși sunt foarte pasionată de ceea ce-a scris Poe, mai ales de short stories, pe care le-am citit în proporție de 90%, de aceasta nu am auzit până acum și chiar sunt curioasă să dau de ea. Deci nu pot să spun cât din povestea originală este respectat în film, dar pot să mă declar fascinată de un film covârșitor prin mesaj și prin situațiile limită în care își pune personajele, care nu-s așa ușor de definit și înțeles, din contră, toate au un secret, toate au părți bune și… nebune. Pentru că cei care conduc ospiciul la momentul sosirii lui Newgate sunt, de fapt, foștii pacienți.

Eliza Graves, cea care dă nume filmului, este o enigmă pentru doctorul Newgate, cum e și pentru cinefili; pe cât e de frumoasă și suavă, pe atât de rațională pare. Doar contactul fizic pare să declanșeze crize de anxietate care o fac să-și piardă controlul mâinilor și luciditatea, fapt care îngreunează orice fel de apropiere pe care o încearcă Newgate, vizibil fascinat de această pasăre rară. Kate Beckinsale face un rol pe măsura splendorii sale, reușind să-și facă personajul credibil, care stârnește empatie, dar și curiozitate. N-am mai văzut-o de mult timp într-un rol atât de bine conturat și hipnotizant; nu degeaba tânărul doctor e nebun după ea și nu vrea să plece de acolo singur, cu riscul de a fi și el întemnițat.

Silas Lamb (Ben Kingsley) este personajul cel mai puternic al filmului, e nebunul care a preluat conducerea, dar viziunea sa e mult mai blândă și mai umană decât a fostului director, dr. Salt, care era doctor cu acte în regulă. El își creează o utopie la Stonehearst, care însă nu va sfârși prea bine. La un moment dat, Newgate spune că nimic nu e mai rău decât nebunia, căci ea îi răpește omului judecata, simțurile, duce la atrofierea morală și fizică a acestuia, dar la finalul filmului, când afli de ce-ul lui Silas, stai și te gândești: unde se sfârșește rațiunea și începe nebunia? Am ajuns la concluzia că Newgate se înșela, există ceva mai rău decât nebunia: răutatea și cruzimea de pe urma cărora suferă cei ce nu se pot apăra.

De cealaltă parte, dr. Salt, interpretat de Michael Caine, este directorul sănătos din punct de vedere mental, dar care nu-și dă seama că metodele sale sunt barbare și că nu prin tortură sau confruntarea cu frica cea mai mare poți să vindeci o minte bolnavă. Încercând să distrugi doar frica, ajungi să anihilezi de fapt și omul. Mi-a plăcut tare mult contrastul dintre cei 2 doctori, cel original și cel falsificat, pentru că amândoi au defecte monstruoase, deși au, în sinea lor, scopuri cât de cât nobile. Talentul scenaristului Joe Gangemi s-a văzut prin crearea unei antinomii între 2 personaje jucate de 2 titani ai cinematografiei, care se confruntă în multe momente și te uimesc prin deciziile luate și motivele adiacente.

Pentru că devine din ce în ce mai greu să știi cui să-i ții partea, lui Lamb sau lui Salt, povestea ne mai oferă un al treilea pion, doctorul Newgate, tânărul care poate salva atât pacienții, cât și doctorii din Stonehearst Asylum. Personajul lui Jim Sturgess este foarte sufletist, candid, el chiar crede în noțiunea de bine și vrea cu orice preț să ajute. Demonstrează cu fiecare ocazie că o vorbă bună dă mai multe roade decât o terapie cu electroșocuri sau alte tratamente sinistre, și nici măcar când e în pericol de moarte nu vrea să capituleze sau să se îndepărteze de principiile sale.

Ori de frumoasa Eliza, care începe, la rândul ei, să țină la el și să-l admire. Mai avem un actor care se remarcă și al cărui rol are o importanță destul de mare pentru desfășurarea acțiunii, anume David Thewlis (administratorul Mickey Finn). Personaj grosolan și bănuitor, el e mâna dreaptă a doctorului Lamb, dar se simte amenințat de venirea lui Newgate și încearcă mereu să-l facă să cedeze. El e probabil singurul care intuiește că și tânărul are un secret, un motiv bine întemeiat pentru care vrea să rămână în ospiciu, deși lucrurile-s cu susul în jos.

Am vorbit de personaje, să mai spun câte ceva și despre regie – Brad Anderson este cel care s-a ocupat de regizarea filmului, rezultatul fiind mai mult decât convingător. Pe el îl știam de când am văzut El Maquinista, un alt film genial pe care vi-l recomand neapărat; deși mă așteptam ca producția să fie de super calitate, m-am bucurat să-mi văd așteptările depășite. Cadrele din pădure sunt superbe, cele din camerele de tortură îți dau fiori, flashback-urile te sperie, ba chiar te îngrozesc pentru că-ți arată ce fiare pot fi unii „oameni” și cât de oarbă a putut fi știința cândva.

Povestea are un potențial extraordinar datorită combinației interesante dintre romance și thriller, cu nuanțe gotice, rezultatul fiind unul foarte special și demn de urmărit. La filmul ăsta n-ai cum să te plictisești pentru că suspansul e la el acasă și întorsăturile de situație sunt nenumărate, veți rămâne ca trăsniți la final. Fiind cea mai „nebună poveste de dragoste”, Eliza Graves merită măcar o vizionare, sunt sigură că vă va ține cu sufletul la gură. Iar la final veți fi mulțumiți de alegerile scenaristului și poate că-i veți da dreptate, deși m-aș fi așteptat la ceva și mai trist, dată fiind sursa de inspirație pentru scenariu.

Frumos scris, inteligent realizat, remarcabil jucat și plasat în superba epocă victoriană, acest film vă va cuceri. Până la urmă, oricine poate pierde controlul, dar când se întâmplă asta, numai la un sanatoriu să nu fii, căci se poate dezlănțui iadul. Însă dacă e să fie, măcar să răsune un pian în depărtare sau poate o vioară, căci muzica poate salva un suflet.. Vă las aici un preview al soundtrack-ului acestui film. Enjoy!

[review]

[rwp-review id=”0″]