Coarne – sau câtă bătaie de cap îți pot da aceste „surprize” apărute peste noapte

Am avut aseară ocazia să particip la vizionarea de presă a filmului Horns (tradus la noi Coarne) la Cine Grand Auchan Titan, alături de o prietenă de-a mea; filmul a fost distribuit la noi de cei de la InterComFilm, prin intermediul cărora am primit și invitația. Înainte să merg la film, am căutat pe net trailer-ul și m-am uitat pe IMDb să văd cam ce distribuție are filmul, cine l-a făcut, de cine a fost scris scenariul și, mai ales, genul filmului. Când pe poster am văzut un tip încornorat (la propriu), din start m-am gândit: e un thriller horror, sigur are și ceva dramă, dar nici prin cap nu mi-a trecut că ar fi și comedie. Au fost momente în care toată sala izbucnea în hohote de râs, într-atât de amuzante erau unele faze; se pare că umorul negru prezent în cartea lui Joe Hill (fiul lui S. King) a fost păstrat și de către scenaristul Keith Bunin, care ne-a oferit astfel multe momente foarte haioase, ce au salvat cumva un film ce începuse foarte bine și avea potențial, dar s-a lungit cam mult, părerea mea. Îmi plac filmele fantasy, serialul meu preferat e Supernatural, deci nu dau înapoi de la porția de demoni și îngeri, însă în cazul de față până și mie mi s-a părut cam tras de păr spre sfârșit. Eroul nostru Ig ar fi putut cu siguranță să rezolve enigma mai ușor, ținând cont de noile sale puteri.

Mi-a plăcut foarte mult firul polițist al poveștii – un tânăr îndrăgostit nebunește de iubita sa este acuzat că ar fi ucis-o cu brutalitate în pădure, iar la ceva timp după mediatizata crimă, acestuia îi cresc coarne ce-l fac să arate ca un satir și exercită o fascinație deosebită asupra celorlalți oameni, care simt nevoia să-i mărturisească cele mai negre secrete și dorințe. Cam cât de genială a putut fi această premisă? Îți stă mintea în loc, pentru că simbolismul filmului abundă în motive mitologice. Nu doar coarnele fac parte din această selectă combinație de motive, ci și locul crimei, nu de mult o Grădină a Raiului pentru cei doi îndrăgostiți, șerpii care par să-l urmeze pe tânăr, plăcuțele de la mașinile celor 3 prieteni, Ig, Terry și Lee, ce indică fiecare diferite pasaje din Biblie. Ig se vede nevoit până la urmă să-și accepte această natură diavolească, pentru a afla un adevăr îngropat în sânge. Nu vreau să dau spoilere legate de cine și de ce a comis crima, pot să spun însă că scenaristul face tot posibilul să ne îndrepte pe tot felul de piste greșite, pentru a dezorienta spectatorul și a oferi un final cât mai bulversant. Pe de-o parte, ideea a fost bună, la un moment dat mă gândeam că acele coarne erau de fapt simbolul unei infidelități, începeam să cred că poate, până la urmă, Ig a fost făptașul, mânat de o dorință nebună de a pedepsi femeia necinstită.

Deși nu trecuseră 20 de minute, iar eu și prietena mea deja ne întrebam una pe alta: „Nu crezi c-a fost X?”, pentru a afla la final că am avut dreptate, au fost destul momente în care eu, cel puțin, m-am îndoit de presupunerea mea, pentru că apăreau tot mai mulți suspecți, tot mai multe motive, tot mai multe piste. Din acest punct de vedere, mă declar mulțumită de poveste, enigma a fost bine gândită, iar motivul crimei a fost chiar neașteptat, nu mai spun de crima în sine. Dacă ar fi încercat însă să lege mai repede firele împrăștiate, cred că mi-ar fi plăcut mai mult. Mitologic vorbind, înțeleg prelungirea chinului lui Ig și decizia sa din final, pentru că filmul se axează foarte mult pe partea supranaturală a poveștii, dar o singură confruntare cu criminalul, în loc de 2, ar fi fost poate o idee mai bună. Revenind la film, trebuie neapărat să menționez efectele speciale, care mi-au plăcut teribil: imaginile cu șerpii care se târăsc spre victime, transformarea lui Ig, coarnele, aripile, halucinațiile lui Terry, toate au oferit un spectacol vizual, alături de decorul paradisiac în care era amplasată căsuța din copac. Desigur, unele faze sunt înspăimântătoare până la a mă fi dus cu gândul la becuri aprinse în timp ce adorm, dar soluția mea a rămas doar la acest stadiu, de gând, nu las eu un tânăr încornorat și desfigurat să-mi alunge somnul (probabil alta era situația dacă vedeam păpuși posedate).

Să vorbim puțin și despre actori: deși Ig Perrish (Daniel Radcliffe) este personajul principal și e foarte credibil, până și cu coarnele alea urâte în frunte, mie mi-a plăcut în mod special Max Minghella, cel care-l joacă pe Lee, cel mai bun prieten al lui Iggy și avocatul său, singurul om care crede în nevinovăția sa. Joe Anderson îl interpretează pe Terry, fratele lui Ig, un trompetist faimos care se droghează în mod constant, rămânând cu toate acestea fiul preferat al părinților. Cei 3 prieteni nu sunt legați doar prin amintiri și afecțiune unul de celălalt, mai există un element foarte important pentru desfășurarea intrigii, pe care-l veți descoperi uitându-vă la film.

În ceea ce privește personajele feminine, Juno Temple este singura prezență notabilă în acest film, contrastând prin inocența sa cu ambianța gotică a producției. Secvențele cu ea par a fi singurele momente luminoase într-un univers anarhic și crud. Dragostea sa pentru Ig reușește să-l protejeze pe acesta inclusiv după moartea ei, ceea ce oferă o notă tragică iubirii lor, nucleul poveștii, până la urmă. Dacă odioasa crimă este cea care pune roțile poveștii în mișcare, dragostea celor 2 tineri este cea care continuă să alimenteze procesul complex al căutării și descoperirii unor adevăruri dureroase.

Un aspect foarte bine pus la punct al filmului este folosirea flashback-urilor: astfel, povestea nu se rezumă doar la linia prezentului, ci face salturi către un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, de fiecare dată când spectatorul ar avea nevoie de o explicație sau de o confirmare. Acțiunea filmului nu e lineară, dar se întinde pe mai mulți ani, începând cu anii copilăriei, când Ig și Merrin se cunosc și încep să țină unul la celălalt, până la momentul în care ambii sunt deja la o vârstă la care se gândesc și la căsătorie. Mi-a plăcut foarte mult cum a introdus Alexandre Aja toate acele povestioare din trecut, atmosfera pe care a țesut-o în jurul secretelor și, mai ales, felul în care a parodiat extrema negativă la care poate ajunge un om pentru o poveste sau pentru puțină atenție. Și foarte mult mi-a plăcut ideea de a-l pune pe Ig să povestească totul. Când te uiți la filmul ăsta și-l vezi pe bietul Ig cum e asaltat de reporteri și de martori mincinoși, care simt nevoia să-i mărturisească tot soiul de secrete murdare, te apucă mila și mai că-ți vine să râzi când îți dai seama că orice om poate fi ridicol de rău și stupid. Slavă cerului, nimeni nu poate citi gânduri și nici vrăji oamenii să înceapă a mărturisi tot felul de întâmplări jenante, căci lumea s-ar duce de râpă mai repede decât am crede.

Partea mea preferată din acest film a fost muzica: pe lângă momentele muzicale ale lui Terry, care cântă cu o trupă și cântă bine de tot, coloana sonoră este perfectă pentru atmosfera sumbră și gotică a filmului. Deși aparent incompatibile, piesele pop-rock se potrivesc foarte bine în contextul diferitelor trimiteri la mituri religioase. Decăderea, drogurile, minciunile, alcoolul, lăcomia și vina sunt redate mult mai convingător având pe fundal piese superbe precum Heroes (David Bowie), If I had a heart (Fever Ray), Where is my mind? (Pixies) sau The Devil Down Below (The Brass Action). Vă las aici piesa mea preferată din film, Personal Jesus de Marilyn Manson și vă recomand filmul dacă sunteți fani ai filmelor fantasy/horror și vă plac producțiile cu un substrat simbolic bogat și multe metafore vizuale:

 

[review]

[rwp-review id=”0″]