Ce-ai face dacă, odată trecut de a doua tinerețe, te-ai trezi cu un bărbat surd în casa ta, care pretinde a fi copilul tău? Dacă vrei să știi cum au reacționat soții Prioux, Odeon Film te invită să vezi filmul Momo la cinema, începând cu 14 septembrie. Îți garantez că vei râde cu lacrimi. Pe cât de incredibilă e premisa filmului, pe atât de demente sunt reacțiile soților Prioux și întâmplările care decurg din această întâmplare trăsnită. Să trecem la prezentări: André (Christian Clavier) și Laurence Prioux (Catherine Frot) formează un cuplu mai în vârstă, care se consideră a fi ținta unui escroc, Patrick (Sébastien Thiery) care se preface a fi surd și se dă drept fiul lor.
Reacțiile lor din primele 15 minute ale filmului sunt absolut geniale și am remarcat cum oamenii din sală au râs în hohote la prima interacțiune a presupusului tată cu fiul său. Deoarece comedia durează doar 75 de minute, lucrurile o iau razna destul de repede, iar asta face ca situațiile haioase să se înmulțească de la scenă la scenă. Abordările opuse ale soților în ceea ce-l privește pe Patrick dau o notă de absurd filmului și te fac să râzi și mai mult. În timp ce André face tot posibilul să lămurească situația și să-l respingă pe tipul care i-a furat căruciorul de cumpărături și care i-a luat mașina „cu împrumut”, Laurence pare să se lase dominată de latura maternă.
Neavând copii, ea consideră că venirea lui Patrick e un semn din partea universului, care vrea ca soții Prioux să aibă și ei odrasle. Contrariat de reacția aparent nevrotică a nevestei, André nu știe ce să mai facă pentru a scăpa de năpastă. E cam greu să faci un copil și să uiți de el, așa că scenariul cel mai plauzibil ar fi existența unei amante. Discuția pe această temă este partea mea preferată din film, iar felul în care Laurence „stoarce” informația de la André e demn de filmele cu mafioți. Cireașa de pe tort e momentul în care soții află că pretinsul lor fiu e căsătorit și urmează să aibă un copil.
Spre deosebire de multe comedii care apelează la glume perverse și comic de situație, comediile franțuzești (cel puțin cele în care l-am văzut pe Christian Clavier) sunt mai subtile, și folosesc mai mult comicul de limbaj, trimițând săgeți către chestiuni politice sau rasiale importante. În plus, fața lui Clavier e de o expresivitate ieșită din comun. Nu există cadre identice în film, strâmbăturile lui sunt prea variate. Dacă nu v-am convins până acum, imaginați-vă ce poate ieși când pui laolaltă o femeie care tânjește să fie mamă, un bărbat care o duce bine fără copii, un tip surd care rânjește ciudat, o tipă oarbă prea zgomotoasă și un ciobănesc german.
