Ca la fiecare început de an, încerc să vizionez toate filmele nominalizate la Oscar, mânată de curiozitate și speranța că voi descoperi filme bune, dar dorindu-mi, în secret, să văd cum o mai dă Academia în bară și nominalizează unele producții care n-ar merita să se afle pe liste, darămite să mai și câștige. Așa am reușit să dau peste Nebraska, film ce-a primit 6 nominalizări la Oscar, pentru cel mai bun actor, regizor, film, scenariu original și cea mai bună imagine + cea mai bună actriță în rol secundar; după cum observați, nu-s chiar cele mai nesemnificative categorii, din contră, deci n-a fost greu să mă decid dacă să urmăresc sau nu producția. Și pot să spun că am ales bine, nu numai că mi-a plăcut, dar chiar m-a impresionat și m-a emoționat, merită atenție și poate chiar și-un premiu.
Primul lucru care m-a frapat a fost decizia regizorului Alexander Payne (care a luat și 2 Oscar-uri pentru cel mai bun scenariu scris după un material: The Descendants și Sideways) de-a filma alb-negru, folosindu-se de camere digitale și lentile anamorfotice; se pare că nici cei de la Paramount n-au fost prea încântați la început, ba chiar au ezitat, dar au cedat atunci când avanpremierele au dat feedback pozitiv filmului. Mie alegerea mi s-a părut una fericită, pentru că oferă o notă mult mai sumbră dansului în care Woody, personajul principal, și viața sunt implicați; îndreptându-se împleticit, dar cu încăpățânare spre Lincoln, Nebraska, pentru a-și ridica premiul de 1 milion de dolari, Woody își trăiește ultimele momente agățat de speranța că măcar acum, la sfârșit, va reuși să facă ceva bun pentru ai săi. Mi s-a părut că regizorul a vrut să tragă un semnal de alarmă, să ne facă să ne oprim pentru câteva momente ca să ne-arate că bătrânețile deja își pierd culorile, nu mai există nuanțe, doar alb și negru, trăiești sau mori; sau poate că, de fapt, el a vrut să dea un tun și să câștige Oscar-ul ca The Artist acum 2 ani, la fel, filmat alb-negru, dar prefer să cred că există o explicație mai puțin egoistă în spatele acestei alegeri. Oricum ar fi, rezultatul e plăcut din punct de vedere al imaginii și al regiei, sunt multe cadre frumoase, cu precădere atunci când tatăl și fiul călătoresc împreună spre Lincoln, și pare că nimic nu mai există pe lume în afară de ei doi și mașina care rulează neîncetat. Există o fază în film când verișorii la care poposesc cei doi îl iau pe David Grant (fiul lui Woody) peste picior că i-a trebuit atât de mult să ajungă în Hawthorne; mă întreb cam cât de tare s-ar fi clătinat casa de râsul celor doi verișori, dacă David ar fi avut la dispoziție „autostrăzile” din România?
Din punct de vedere al acting-ului, mă declar extrem de mulțumită; deși sunt puțin ofticată că DiCaprio riscă să rateze iar Oscar-ul, aș fi fericită dacă l-ar pierde în fața lui Bruce Dern (Woody), care mie mi s-a părut absolut cuceritor – năuc, absent, un alcoolic aparent fără sentimente și conștiință, pierdut printre nori, Woody e un personaj care acționează nu doar din nebunia vârstei a treia (sau a patra), ci datorită unui defect ce masca de fapt o calitate care-l adusese la ruină, anume că nu putea refuza niciodată pe cineva, fiind mereu dispus să ajute. O fi fost el un alcoolic răzvrătit, dar gândul să lase ceva familiei față de care se simțea dator e cel care declanșează întreaga poveste, călătoria haotică spre un premiu care nu există. Deși unii îl consideră pe Woody sarea și piperul filmului, mie soția lui mi-a plăcut cel mai mult, Kate, o băbuță cicălitoare și amuzantă, înfiptă și capabilă de a ține în frâu întreaga familie de răzvrătiți în care se transformă cumnatele și nepoții lui Woody. June Squibb merită toate laudele, e în centrul celor mai amuzante scene, este de-un comic ieșit din comun, absolut delicioasă! Nici Will Forte nu e de lepădat, îl interpretează bine pe mezin, bărbatul îngrijorat pentru tatăl său ce pare s-o ia razna, deși nici viața lui nu e tocmai roz. M-a surprins contrastul creat între caracterul lui David, care încearcă să-i facă un ultim hatâr bătrânului, pentru a-l ști împăcat cu sine, și restul familiei, o adevărată adunătură de hiene, care sar la gâtul lui Woody cerându-i bani, de cum aud că acesta ar fi câștigat un premiu. Din păcate, sportul acesta, în care concurenții își arată colții și cerșesc cu nerușinare, spunând că au drepturi, se practică și în viața reală; e adevărat că banul e ultima încercare, suprema, de-a vedea cine îți este alături cu adevărat și cine urmărește să scoată profit de pe urma ta.
Deci până acum, numai de bine, dar cel mai mult mi-a plăcut scenariul: povestea e plină de episoade amuzante, de-un comic ușor tragic, produs de-o nevastă obișnuită cu normele catolice, dar încălcându-le în mod constant din cauza sincerității sale epatante, și de-un soț care de cele mai multe ori pare pierdut în altă lume. Și comicul de situație merită menționat, deoarece se îmbină foarte armonios cu ironia care se întrezărește printre replicile aparent banale. Sunt multe scene la care mori, efectiv, de râs, nu degeaba a primit nominalizare la Golden Globes pentru cel mai bun film – comedie sau musical; deși fondul poveștii este tragic, învelișul contrastează printr-o mulțime de poante mult mai inteligente decât în majoritatea comediilor pe care le-am văzut.
De obicei sunt foarte atentă la coloana sonoră, fiind o mare fană a lui Hans Zimmer (ascultați Tennessee, Pearl Harbor), dar soundtrack-ul din acest film nu prea m-a impresionat, singura melodie care m-a atras mai mult fiind:
Per total, eu vă recomand filmul (Academia n-a mai dat-o în bară de data asta), pentru că e foarte interesant de urmărit cum o familie își poate restrânge legăturile atunci când unul din membri se clatină, amenințând să cadă pe veci; de asemenea, ideea că un fiu va încerca până în ultimul moment să-și cunoască în profunzime tatăl este lăudabilă și pe mine m-a lăsat cu o rază de optimism în suflet. Pentru că familia e cel mai de preț buchet de flori pe care-l putem primi vreodată.
