Stocul de filme de groază pare să nu se mai epuizeze. Stocul de filme de groază care să merite 2 ore din viața fiecăruia e mai slăbuț de la an la an, pentru că deh, calitatea producțiilor e invers proporțională cu numărul lor ce crește absolut degeaba. Dar, din când în când, mai dai peste câte un film care te sperie, da’ te sperie de te bagi în plapumă și te faci cocon, sperând că în casă la tine nu bântuie fantome și nu se joacă demoni. Ei bine, când vezi un film de ăla, e bine să-ți lași creierul la ușă când te duci să te culci, altfel stai cu ochii închiși rugându-te în gând să nu ai și tu parte de vreo experiență paranormală. Și ca să-i lămuresc și pe fanii docți, în categoria paranormal intră și vampiri, și fantome, și demoni și shifters și tot ce e în afara normalului, adică a umanului, ați prins ideea? Deci prin activitate paranormală nu trebuie înțeles doar ce se întâmplă în filmul ăsta, ci și ce ține de vechile mituri, vampiri, vârcolaci și alte orătănii care nu există decât în imaginarul popular (sper). Paranormal Activity te sperie frate, e un film de groază și asta trebuie să facă, dar te sperie inteligent, adică îmbină suspansul și misterul cu o poveste scrisă cât de cât bine, nu-s doar efectele de capul lui. E atmosfera. Ultima fază a constituit una din sperieturile vieții mele, e creepy, n-am ce zice, și-a atins scopul. Glorie ideii filmului și modului de filmare, dar să nu exagerăm cu laudele, povestea are breșele ei, mai ales la categoria reacții.
Filmul începe cât de cât normal – în sensul că nu te bagă în sperieți din prima – și ni se prezintă personajele, care au luat decizia de a-și filma viața, pentru a înregistra orice activitate paranormală ar avea loc în casa unde locuiesc. De ce? Pentru că tipa, Katie, pare să aibă un prieten mult prea atașat, care o urmărește de la 8 ani. Partea frumoasă e că prietenul ăsta invizibil e cam răutăcios și face de-ale lui prin casă: aprinde luminile, deschide robinetele, scapă obiecte pe jos, ceea ce ar induce panica în capul oricărui om întreg la minte. Nu vorbesc aici de super-curajoșii care ar fi în stare să omoare un demon invizibil cu dinții, nu se știe ce zace în mințile acestor neînfricați, eu mă refer la oamenii de rând, banali, ca tine, ca mine, ca președintele, că frica nu ține cont de funcție, dacă te vrea, nu scapi. Până aici povestea pare OK, inclusiv ideea fetei de a chema un medium ca să descifreze semnele lăsate de necunoscuta entitate. Omul vine și-și dă cu părerea, dar constată că nu e aria lui de expertiză – el se ocupă de fantome, iar musafirul lui Katie și al iubitului ei, Micah, e un demon, deci lor le-ar trebui un demonolog. Asta nu-l împiedică însă să mai apară o dată în scenă, deși el habar n-are cum să rezolve problema; nici acum nu-s lămurită de ce mai vine o dată nene ăla acasă la cei doi, în fine. Cert e că și el e speriat – cum e și asistența, te apucă panica la anumite scene. Sau zgomote, damn, ce editare a sunetului!
Povestea începe să se încâlcească atunci când demonul dă semne de nervozitate și începe să facă mai multe zgomote ca de obicei, iar Katie începe să se comporte tare ciudat pe timpul nopții – nu gândiți departe, fata parcă-i somnambulă. Ce reproșez eu scenaristului Oren Peli, care e și regizorul acestei producții, este că n-a lucrat mai mult la reacțiile personajelor. Actorii Katie Featherston și Micah Slot nu fac niște roluri ieșite din comun, dar încearcă să fie naturali și să intre în pielea personajelor, dar unele reacții, cel puțin ale lui, sunt absolut idioate, nu au nicio treabă cu realitatea. Oricât de înverșunat ai fi tu și oricât de mult ai vrea să ai o dovadă înregistrată a demonului, nu poți să fugi cu camera în mână când prietena ta plânge sau face crize pe la parter sau în altă cameră, nu poți. Nu ține de instinctul de supraviețuire, iar reacția ei nu e nici ea prea normală, primul lucru pe care-l face un om nervos și slăbit psihic de la atâtea evenimente cauzate (chiar ea zice) de apariția camerei în poveste este să dea un pumn camerei în chestiune atunci când ea îi este băgată în față. Sau măcar prietenului, pe bune, nici când se ceartă ăsta nu lasă camera din mână, să fim serioși. Și e ditamai camera, nu zici că-i prea comod s-o poarte non-stop după fustele lui Katie. Iar scena din ultima zi, n-o descriu ca să nu dau spoilere, este absolut incredibilă – nu are sens, niciun om normal n-ar fi făcut asta.
Deși mi-a luat ceva să mă decid să văd filmul ăsta, pentru că nu mă omor după producțiile filmate cu camera în mână, ca ăsta sau Rec (pe care l-am văzut în variantă spaniolă și Da!, Da,! Da!, merită urmărit), ei bine, trebuie să mărturisesc că reticența mea trebuia învinsă mai demult. Eu vă recomand ambele filme, pentru că fac parte din puținele horror-uri de calitate, cel puțin asta cred eu. Revenind la Activitate paranormală, nu pot încheia articolul fără să menționez atmosfera tensionată și foarte dark, care te sugrumă pe alocuri; cele mai interesante cadre sunt filmate noaptea, când cuplul doarme și tot soiul de chestii ce nu țin de lumea noastră se întâmplă, pe timpul zilei multe scene sunt destul de fade, dar deh, trebuia ca filmul să pară veridic, iar cuplul decisese să filmeze non-stop, deci era de așteptat să fie incluse și scene diurne, când activitatea paranormală era aproape inexistentă. Finalul este în ton cu ideea filmului și cu evoluția acțiunii, totul se îndreaptă spre mai rău, mai greșit, mai întunecat, așa că nu vă așteptați la scene prea fericite. Dacă n-ar fi fost unele scene absolut neverosimile, i-aș fi dat nota maximă și l-aș fi considerat de Top 3, așa însă, rămâne pe dinafara topului, dar intră în galeria filmelor care conțin cel puțin o scenă care m-a băgat în sperieți. Vă las aici trailerul și sper să vă fi convins, o să trageți o sperietură pe cinste (sau mai multe):
[review]
[rwp-review id=”0″]
