Secretul

Mi-am cam învățat lecția – remake-urile sunt, de obicei, ca adaptările romanelor, mai slabe decât materialul original, dar perspectiva diferă și de ordinea în care le urmăriți. Revăzând acum 2 seri El Secreto de Sus Ojos, n-am putut să nu compar actuala producție a lui Billy Ray cu proiectul argentinian care a câștigat Oscar-ul acum câțiva ani. Din păcate, în ciuda unor schimbări mai mici sau mai mari la nivel de scenariu, The Secret in Their Eyes (adus în România de RO IMAGE) nu a reușit să se ridice la nivelul primului film, pierzând esența titlului (secretul din priviri rămâne pur și simplu un secret) și obiectivitatea naratorului din producția originală. De asemenea, accentul nu mai cade atât de mult pe povestea de dragoste, care în filmul original e strâns legată cu investigaţia – la urma urmei, răspunsul la întrebarea Cum poţi să trăieşti o viaţă goală? se aplică şi investigatorului care nu-şi poate găsi curajul de a fugi cu femeia pe care o adoră. Transformând cazul într-o poveste personală, scenaristul parcă neglijează efectele dezastruoase ale unui secret ce îi macină pe toţi pentru că nu au curaj să-şi mărturisească adevărul. Nici măcar distribuţia de 5 stele nu te convinge că remake-ul ar putea fi mai bun ca originalul.

Regizorul primului film, Juan José Campanella, a făcut și el parte din echipa de producție a remake-ului: ceea ce sugerează că el a fost mulțumit de adaptarea făcută de Billy Ray – regizor și scenarist de data aceasta. Știind că are în palmares filme precum Captain Phillips și State of Play, nici nu mă așteptam ca remake-ul să nu aibă și câteva note personale, deși povestea rămâne, în esență, similară celei inițiale. Ce mi s-a părut intrigant la această adaptare? Ideea de a face cazul mult mai personal pentru investigatorul principal – Ray, care în loc să-și vadă de lupta contra terorismului preferă să-și ajute colega a cărei fiică a fost violată și omorâtă în bătaie. Dar efectele acestei schimbări de perspectivă n-au fost tratate cum trebuie.

Astfel, avem un alt tip de durere – al mamei care-și găsește fata ucisă într-un tomberon, spre deosebire de cazul original în care un soț își pierde nevasta. Nu că poți compara intensitatea durerii resimțite de unul sau celălalt, aripile frânte dor la fel de mult, dar personajul Juliei Roberts e parcă mai frumos realizat, rescrierea rolului pentru o femeie a fost o idee bună, zic eu. O altă schimbare înțeleaptă a fost abordarea schimbată a flashback-urilor și a situației curente a personajelor – investigatorul nu e un tip ieșit la pensie care vrea să-și arunce coșmarurile pe foaie, ci un tip care, după 13 ani, e încă obsedat de caz în așa măsură încât verifică peste 1000 de poze cu deținuți pe noapte.

În prima parte toată acțiunea se înlănţuie gradual, surprizele cad cu nemiluita la final, aici știm din primele minute pe cine suspectăm, de ce ar putea să scape, ce s-ar putea alege de el. Totodată, Billy Ray a pus accent mai mult pe cea de-a doua încercare de rezolvare a cazului, scoțând la lumină efectele pe care le pot avea pasiunile și obsesiile asupra noastră. Finalul este, de asemenea, într-o notă diferită și binevenită (nu că m-aș plânge de original, ci doar pentru că producția de față avea nevoie de câteva mărci distinctive clare la nivel de scenariu). Întrebarea însă rămâne aceeași: cine ne dă nouă dreptul de a deveni justițiari? Există vreo scuză pentru care un om ar putea omorî un altul? Dar pentru o mamă care-și vrea copila răzbunată și străzile curățate de ultimul jeg uman?

Mesajul filmului m-a șocat și prima, și a doua oară și acum, după ce am văzut remake-ul. Te pune pe gânduri ideea că dreptatea unuia nu poate prevala în fața unui potențial bine care i-ar deservi pe mai mulți. Obiectiv vorbind, numerele contează, nu-i așa? Dar să însemne asta că un bine, chiar și el potențial, poate compensa pentru mizeria și întunericul aruncate asupra unui om care-și pierde rațiunea de a trăi de două ori: când îi moare cel mai drag suflet de pe lume și atunci când asasinul umblă liber și liniștit pe străzi? Eu, una, nu cred. Și cum bine spune Jess, pentru astfel de gunoaie, pedeapsa cu moartea e prea ușoară, să înfunde pușcăria e mai potrivit.

Cred că acest film va prinde la public, mai ales pentru cei care n-au văzut originalul, pentru fabuloasa distribuție: Julia Roberts în rolul mamei care depinde de o justiție oarbă, Chiwetel Ejiofor – un investigator înnebunit de neputința de a închide răul întrupat de un monstru odios, Nicole Kidman în rolul superioarei ce trebuie să-și asculte și rațiunea, nu doar sufletul. Plus simpaticul Dean Norris, de care-mi era dor de când am terminat Breaking Bad. Veți observa că și relațiile sunt diferite, personajele din film împrumută trăsături de la diferite personaje din povestea originală, nu doar de la cel la care trimit, iar zbuciumul interior pe care-l resimt principalii pioni ai poveștii chiar e înduioșător. Plus că e prima colaborare dintre aceste 2 mari actrițe – tot ar merita o vizionare, deşi recomand neapărat şi vizionarea filmului argentinian! Din 4 decembrie îl găsiți în cinema!

[review]

[rwp-review-form id=”0″]