Câștigător a 2 premii Oscar în 1995, pentru Cel mai bun scenariul original și pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar, The Usual Suspects face parte din categoria filmelor bune cap-coadă. L-am văzut la mai bine de un deceniu de la apariția sa și am fost fascinată de la început până la sfârșit! A devenit filmul meu preferat și niciodată nu mă opresc din laude atunci când vine vorba despre el. Cred că e producția pe care am recomandat-o cel mai des, mi se pare fascinantă, acum când completez articolul cu poze, parcă retrăiesc senzațiile care m-au atacat când l-am văzut prima oară. Sau a doua oară. Probabil și a treia oară va fi la fel. Este uimitor cât de bine a fost realizat, ținând cont de bugetul infim, de 6 milioane de dolari, de perioada foarte scurtă în care a fost turnat (35 de zile) și de complexitatea scenariului – chiar și Kevin Spacey, cel care deține rolul principal, a trebuit să citească de două ori script-ul pentru a fi sigur că l-a înțeles complet.
Acțiunea te prinde din primele minute, pentru că scenariul este foarte bine scris și te introduce din prima în atmosferă. Am trăit o mulțime de sentimente contradictorii de-a lungul filmului pentru că povestea este foarte întortocheată, iar răsturnările de situație nu lipsesc. Dar indiferent de starea provocată de anumite faze din film, nu m-am putut dezlipi din fața ecranului, am fost pur și simplu hipnotizată. Prima oară când l-am vizionat era foarte târziu, pe la 3 dimineața, în condițiile în care aveam cursuri a doua zi, dar deh! Un asemenea film cere sacrificii și atmosferă perfectă! Iar munca pe care a depus-o scenaristul Christopher McQuarrie a meritat toată oboseala și cearcănele imense de a doua zi.
Despre ce e vorba în filmul lui Bryan Singer? Titlul, inspirat dintr-o replică faimoasă spusă în clasicul Casablanca, oferă suficiente indicii cât să ațâțe curiozitatea și s-a mulat perfect pe poster-ul filmului, pe care regizorul și scenaristul îl creaseră ca o primă idee a unui posibil film, 5 tipi aliniați. Întreaga producție se învârte în jurul unui interogatoriu la care agentul Kujan îl supune pe Roger „Verbal” Kint, unul din cei doi supraviețuitori ai unui masacru, urmat de-o explozie, petrecut la bordul unei nave ancorate în portul din Los Angeles. Folosindu-se de flashback-uri, Kint povestește planurile criminale pe care el, alături de alți 4 infractori (reuniți la un moment dat în aceeași celulă ca fiind principalii suspecți), le-a pus la cale, totul sub patronajul unui misterios mafiot, Keyser Söze. Cine este acest personaj? Iată întrebarea care va bântui întreaga poveste. Iar răspunsul va fi năucitor. Todd Hockney, Michael McManus, Dean Keaton, Fred Fenster și Verbal Kint, iată marionetele. Vă invit să aflați cine trage sforile.
Revenind la film, trebuie neapărat să menționez că, deși e destul de vechi, lipsa unor efecte extraordinare este perfect suplinită de scenariul absolut genial. Folosind cuvinte și jocul excelent al actorilor, regizorul face uitate efectele care apar în majoritatea filmelor din ultimii ani. Iată că se poate, un film care să scoată în evidență talentul actorilor și măiestria scenaristului, nu efectele și iar efectele. Un alt punct forte îl reprezintă coloana sonoră, pentru care trebuie să îi mulțumim lui John Ottman: e atât de bine aleasă și are un ritm atât de amețitor, c-am simțit cum îmi bate inima în ritmul melodiilor, pur și simplu trăiam odată cu personajele. Dar cea mai bună parte a fost, pentru mine, acting-ul.
Când ai actori ca Chazz Palminteri (agentul), Kevin Pollak, Stephen Baldwin, Gabriel Byrne, Benicio del Toro (care a improvizat foarte bine unele scene și accentul greu de înțeles), Kevin Spacey (suspecții) sau Pete Postlethwaite (avocatul Kobayashi) în distribuție, deja ridici ștacheta și așteptările cinefililor cresc. Și au și motiv, nu degeaba a luat Kevin Spacey Oscar pentru prestația sa. Este pur și simplu genial! Mă înclin în fața rolului său extraordinar, dar nu mă mir deloc, oricine l-a văzut măcar în American Beauty, Seven sau The life of David Gale știe la ce mă refer când spun că omul știe ce face. A dat încă o dată dovadă că e unul dintre coloșii cinematografiei, un talent care se naște o dată la 100 de ani. Francine Maisler a făcut o treabă grozavă cu acest cast, a reușit să aleagă oamenii cei mai potriviți, capabili să dea viață unor personaje greu de uitat. Al Pacino a fost și el în cursa pentru rolul agentului Kujan, dar din cauza programului a trebuit să se retragă; actorul a mărturisit că acesta este filmul pe care regretă cel mai mult că l-a refuzat, iar asta-i de înțeles, cine n-ar fi vrut să joacă într-o asemenea producție?
Nu vreau să dau spoilere și să vă stric entuziasmul, dar vă pot spune că sunt câteva scene memorabile în film, iar replicile vă vor rămâne gravate în minte mult timp după ce veți fi terminat filmul. Într-un sondaj făcut pe IMDb, filmul a fost votat ca având cea mai reușită răsturnare de situație, mai bună chiar și decât cea din The Sixth Sense sau Witness for the prosecution. În această producție veți auzi arhicunoscuta expresie: The greatest trick the Devil ever pulled was convincing the world he didn’t exist, o frumoasă traducere a vorbelor lui Baudelaire: La plus belle des ruses du diable est de vous persuader qu’il n’existe pas. (Cel mai tare truc născocit vreodată de către Diavol a fost să convingă lumea că nu există.). Este un film minunat, care te fascinează, îți taie respirația, te face să tremuri, îți îngheață sângele în vine. Spre final, simțeam că-mi bate inima să iasă afară din piept, nu mă puteam stăpâni, nu mai rezistam tensiunii. Vă recomand filmul cu cel mai mare drag și sunt convinsă că-l veți recomanda și voi mai departe! Abia aștept să-l mai urmăresc încă o dată!
Vă las aici o piesă care mi-a captat atenția în mod special de-a lungul filmului, pentru că exprimă ce trebuie, cum trebuie:
[review]
[rwp-review id=”0″]





