Povești de groază americane

4

Îmi place foarte mult să mă uit la seriale, dar și mai mult îmi place să mă uit la seriale care au adunat măcar 4-5 sezoane, ca să nu agonizez săptămânal așteptând ca obsedata un nou episod. De aceea Povești de groază americane mi s-a părut o alegere perfectă, judecând și după subiectul antologiei. American Horror Story este acel gen de serie care își schimbă povestea și distribuția de la sezon la sezon – ador chestia asta, mai ales când apuc să văd un actor jucând 3-4 roluri diferite în același serial. În creația lui Ryan Murphy și Brad Falchuk, singurii actori care apar în toate cele 6 sezoane sunt Evan Peters (preferatul meu), Sarah Paulson și Lily Rabe. După cum o spune și titlul, serialul încântă publicul cu povești de groază, în care supranaturalul își face de multe ori de cap.

O altă parte bună a seriei este că numărul episoadelor per sezon nu e atât de mare încât să te plictisești, nu ai scene de umplutură. Având maxim 13 episoade fiecare, sezoanele reușesc să te înfioare, dar și să te emoționeze, deoarece creatorilor le place aparent conceptul de „poetic justice”, astfel încât nu vă așteptați să moară toată lumea la final și să vedeți numai mațe peste tot. Din contră, fiecare poveste are tonul său, nuanțele specifice, chiar dacă îți vor stârni aceleași reacții, motivele vor fi cu siguranță diferite. Am urmărit mult timp din umbră acest serial, așteptând momentul perfect să mă apuc de el, și chiar înțeleg de ce e atât de popular și continuă să impresioneze, deși, cum era de așteptat, calitatea sezoanelor a început să scadă nițel, în comparație cu primele 2-3. Acestea fiind spuse, iată și câteva amănunte despre fiecare sezon în parte:

Sezonul 1 – Murder House (12 episoade)

Acesta e sezonul care a dat tonul acțiunii, teleportând publicul într-o ditamai vila (care există și în realitate), în care se mută o familie destul de dezbinată, în încercarea de a-și regăsi drumul. Nu înțeleg ideea asta prezentă în multe filme de groază: de ce te-ar ajuta mutatul în altă parte să rezolvi o problemă? La urma urmei, durerea o porți în tine, supărările le cari cu tine oriunde te-ai duce. Cel puțin așa mi se pare mie. Oricum ar fi, acest sezon, urmărește evoluția lui Vivien, Ben și a fiicei lor, Violet, în Murder House, care e mai aglomerată decât s-ar fi așteptat ei. Folosindu-se de fantome în cel mai subtil mod, fără scene în care-ți apar în față spectre schimonosite sau alte cele, Murphy și Falchuk bagă groaza în tine pentru că-ți arată cum poate să funcționeze judecata bolnavă a unora.

Connie Britton, Dylan McDermott și Taissa Farmiga duc greul poveștii, alături de Jessica Lange (în rolul vecinei băgăcioase), Francis Conroy (menajera) și de Evan Peters (un adolescent cu probleme psihice destul de serioase). Nici ceilalți actori nu se lasă mai prejos, portretizând diferiți foști locatari ai casei: un cuplu de homosexuali care știu doar să se certe, doctorul nebun care a construit casa pentru soția sa, și alte fantome care au sufletul prins în această vilă. Violet mi s-a părut a fi cel mai fain construit personaj, de care te atașezi rapid și în care te și regăsești, la urma urmei, toți am fost adolescenți rebeli cu gura mare. A fost ca o gură de aer proaspăt să văd o poveste despre oameni și fantome în care fantomele știu ce sunt și interacționează cu cei vii de parcă ar avea același statut. Thumbs up pentru ideea asta!

Sezonul 2 – Asylum (13 episoade)

Obiectiv, mi s-a părut a fi cel mai bun sezon al seriei, armonizând extraordinar de frumos o suită de elemente aparent incompatibile. Avem un azil de nebuni condus cu o mână de fier de sister Jude (Jessica Lange), populat de ființe cu mințile împrăștiate, de criminali care necesită disciplină și de o mână de oameni aruncați acolo fără să aibă vreo vină. Fiind adepta dragostei cu forța, Jude încearcă să-i „ajute” pe cei de care este responsabilă, dar nu neapărat prin metode convenționale (rugăciune), ci și prin terapie cu electroșocuri, băi opărite și chiar ore întregi petrecute în spații închise, fără lumină – un soi de carcere. Locuitorii azilul începe să o razna de tot în momentul care își bagă diavolul coada – la propriu, și o serie de personaje încep să pretindă a fi fost răpite de extratereștri.

În poveste mai apar și un doctor odios care face experimente pe pacienți, un criminal în serie, care ia pielea victimelor ca suveniruri și o reporteriță obsedată să afle ce se întâmplă în spatele zidurilor groase ale azilului. Din nou, o mână de actori strălucesc mai tare ca alții, printre care Lange, Sarah Paulson, Even Peters, Lily Rabe și Zachary Quinto (mi-a părut rău că el nu mai apare și în alte sezoane). Răsturnările de situație și vâna anumitor personaje, care nu vor nicicum să se dea bătute, imprimă un ritm nebun poveștii, care te uimește tot mai tare de la episod la episod. Scena de dans în care se sincronizează toți nebunii și încep să cânte mi se pare fantastică, e raza de lumină dintr-un sezon întunecat și dureros, pentru că are rădăcinile bine fixate în realitate.

Sezonul 3 – Coven (13 episoade)

Subiectiv vorbind, e sezonul meu preferat: avem vrăjitoare clasice, care au puteri speciale (unele mai rele, altele mai bune), vrăjitoare care fac voodoo (Angela Bassett este absolut uimitoare la prima sa apariție în serial), o facțiune de vânători de vrăjitoare (deși frații Winchester ar fi intrat în pământ dacă i-ar fi văzut), un personaj care nu poate să moară (și ce rol face actrița – nu spun cine!!), ce să-ți dorești mai mult? Povestea acestui sezon se învârte în jurul unui sabat cam slăbit din New Orleans, în care au mai rămas doar Cordelia (Sarah Paulson), Queenie (Gabourey Sidibe), Nan (Jamie Brewer), Madison (Emma Roberts) și Zoe (Taissa Farmiga is back!!), noua achiziție. Desigur, mai există Suprema, Fiona Goode (Jessica Lange în cel mai elegant și spectaculos rol), cea mai puternică vrăjitoare care ar trebui să conducă sabatul și să aibă grijă de el, dar pe ea o doare undeva de asta.

De partea cealaltă, o avem pe Marie Laveau (Bassett), o vrăjitoare voodoo extraordinar de puternică, a cărei facțiune intră în conflict cu cea a Fionei, iar noul război dintre vrăjitoare chiar lasă victime, nu glumă. Pe parcurs mai apar și alte vrăjitoare în peisaj, unul dintre cele mai interesante fire narative fiind cel care urmărește evoluția viitoarei Supreme – nimeni nu știe cine va fi, ci doar că una din vrăjitoare va începe să capete noi puteri și va putea astfel să treacă Testul celor 7 minuni. Pe lângă Bassett, Paulson și Lange care fac ravagii cu prestațiile lor, Kathy Bates are și ea o interpretare memorabilă. Ăsta chiar e un sezon pe care trebuie să-l vezi indiferent dacă îți place AHS sau nu.

Sezonul 4 – Freak Show (13 episoade)

Aici povestea o ia razna de tot – o avem pe Elsa Mars, care conduce propriul spectacol cu ciudați, din care fac parte tot soiul de specimene pe care societatea le urăște, pentru că se teme de ele. Un băiat cu clești de homar, o femeie cu trei sâni, un bărbat cu mâini nedezvoltate complet, o prințesă mică de mărimea unei păpuși, o femeie cu barbă, o tipă cu o putere de bărbat – iată adunătura pe care o conduce Elsa, o cântăreață ratată care încă mai speră să ajungă faimoasă. În poveste mai intervin un băiat de bani gata care vrea neapărat ca toți să-i facă pe plac, un clovn ucigaș, o pereche de profitori care vor să scoată bani de pe urma „ciudaților” și, piesa de rezistență, o femeie cu două capete. Sarah Paulson e fără discuție starul sezonului, trebuind să filmeze scenele de două ori (din cauza celor două capete).

Să mai menționez vocea extraordinară pe care o are? Cred că acesta e sezonul cu cel mai bun soundtrack, pentru că și Evan Peters și Elsa Mars mai au numere muzicale, pe lângă personajul jucat de Paulson. În ceea ce privește impactul și profunzimea mesajului, mi se pare că Freak Show chiar pune niște probleme care se manifestă și în societatea din zilele noastre – modul cum tratăm oamenii diferiți, maniera în care aceștia sunt adesea găsiți țapi ispășitori, cruzimea omului care refuză să cunoască, vrea doar să scape de ce-i deranjează lui rutina… E un sezon cu o notă foarte tristă, pentru că ciudățenia nu se aplică doar aspectului, poți fi considerat „un monstru, un ciudat” și datorită felului în care ești pe dinăuntru.

Sezonul 5 – Hotel (12 episoade)

Iată și mult așteptatul moment în care Lady Gaga își face apariția ca o regină pe scena AHS. Acțiunea desfășurându-se într-un hotel suspect de gol pentru cât e de mare, nu-i de mirare că personajele care totuși locuiesc pe-acolo sunt extrem de diferite. Vampiri, un polițist bântuit de un criminal în serie căruia nu-i poate da de urmă, un recepționist care se îmbracă în rochii și se machiază, pretinzând a fi noua Liz Taylor, fantome ale celor care au murit în chinuri în hotel… Amestecul e surprinzător, dar rezultatul nu se ridică la nivelul sezoanelor anterioare, deoarece spaima nu mai e provocată așa des de povestea în sine, ci de kilogramele de sânge în care se scaldă unii. Și atunci nu prea mai e spaimă, e scârbă.

Poate că absența Jessicăi Lange e motivul, oricum ar fi, sezonului îi lipsește ceva, atât la nivel de poveste, cât și de legături între personaje. Trecând peste toate acestea, trebuie neapărat remarcată Lady Gaga, care-și face debutul în televiziune ca un star, fiind pe cât de convingătoare în rolul Contesei, pe atât de remarcabil de elegantă. Firul narativ care urmărește povestea ei e cam cel mai interesant, deși nici povestea polițistului jucat de Wes Bentley nu e de lepădat. Mi-a plăcut în mod special episodul în care, de Halloween, se întâmplă și aici o minunăție cu fantomele (și în Murder House există o scenă foarte faină care se petrece tot atunci). De asemenea, am apreciat faptul că Paulson joacă un personaj care nu prea mai are așa multe nuanțe pozitive ca în trecut.

Sezonul 6 – Roanoke (10 episoade)

Iată că am asistat și la schimbarea formatului: nu mai avem de-a face cu povestea clasică, care se întâmplă într-un singur loc, cu o mână de personaje care interacționează timp de câteva episoade. De data aceasta, povestea e spusă sub forma unei serii TV: martorii care au supraviețuit unei situații oribile își povestesc pățaniile, ca la un interviu, întrerupți doar de cadrele în care actorii care le dau viață retrăiesc, pentru public, îngrozitoarele întâmplări. Apare desigur și sequel-ul, care te pune și mai rău pe fugă, dacă primul sezon nu te-a speriat destul.

Avem trei personaje importante: Shelby (jucată când de Lily Rabe, când de Sarah Paulson), soțul ei, Matt (Andre Holland/Cuba Gooding Jr.) și Lee, cumnata lui Shelby și sora lui Matt (Adina Porter/Angela Bassett), care se mută într-o casă aflată, se pare, pe un teritoriu blestemat. După ce Shelby și Matt se mută în maiestuosul conac sperând că-și vor lua viața de la capăt, lucrurile încep să o ia razna, ceea ce-l împinge pe Matt să o cheme pe Lee să facă puțin pe dădaca pentru Shelby, care devine terorizată la gândul că ar putea rămâne singură în casă. Cine terorizează familia Miller? The Butcher, jucată excelent de Kathy Bates, lidera coloniei Roanoke, care a dispărut fără urmă cu sute de ani în urmă.

Fantome, criminali, canibali, sânge, vrăjitoare, fantome asiatice (că asta mai lipsea), totul se combină pentru a băga spaima în familia Miller, care nu vrea să plece de pe teritoriul lui The Butcher, fantoma răzbunătoare căreia îi place să sfințească locul cu sângele musafirilor nepoftiți. Cred că sezonul ăsta a băgat cel mai tare frica în mine, e misterios, plin de tensiune, cam plin de sânge și mațe, e drept, dar excelent realizat, vizual vorbind. N-are rost să mai zic de actori, sunt geniali ca întotdeauna (păcat că Evan Peters apare așa puțin). Explorând teme precum abuzul de droguri, matriarhie vs. patriarhie, rasism, goana după faimă, „Roanoke” chiar impresionează publicul și-l ține alert, mereu pe punctul de a țipa. Abia aștept să văd ce va urma în sezonul 7.

Ti-a placut articolul?
Inscrie-te la newsletter si noi iti trimitem toate noutatile saptamanal.
I agree to have my personal information transfered to MailChimp ( more information )

4
Postează un comentariu

avatar
2 Comment threads
2 Thread replies
1 Followers
 
Most reacted comment
Hottest comment thread
3 Comment authors
AurelianMona Carla GîlcăAvramescu Alexandru Virgil Recent comment authors
Aurelian
Vizitator
Aurelian

Într-adevăr Avramescu, o recenzie excelentă. O să mă pun și eu să-l caut. Pare bun din ce a scris Mona. Și să știi că și pe mine m-a plictisit Game of thrones. În schimb mi-a plăcut Westowrld. Poate o să scrieți o recenzie și la acest serial, mai ales că am văzut că vă documentați și dați detalii despre cum a fost făcut. Astfel de chestii mă interesează. 🙂

Avramescu Alexandru Virgil
Editor

M-ai innebunit. Poate o sa-i mai acord o sansa. Dar eu ma uit la un episod. M-am invatat de la Game of thrones. M-am fortat sa vad 3 sezoane desi nu mi-a placut de la primul episod. Eu asa fac de atunci. Vad un episod. Nu-mi place nici nu ma mai uit. Dar asa frumos ai scris de acest serial ca o sa incerc sa-l vizionez si sa nu ma opresc dupa primul episod. Cine stie?! Poate va reusi sa ma prinda.