Trei. Trei zile au trecut de când am văzut una dintre cele mai frumoase drame romantice din ultima vreme: Secretul lui Adaline. N-am avut când să scriu despre această producție, dar iată că s-a terminat săptămâna, s-a mai eliberat programul, și acum îmi pot permite să vă recomand cu căldură această poveste, care va ști exact cum să vă poarte pe diferite culmi, în funcție de vâltoarea evenimentelor în care e implicat personajul principal. Adaline este o ființă superbă, o femeie normală în aparență, dar care beneficiază de un avantaj extraordinar: nu îmbătrânește. Acest secret pe care-l ascunde, dar a cărui cauză nu o cunoaște, îi macină încet încet viața privată, deoarece ea nu poate să se integreze în societate, să-și facă o familie, să stea prea mult într-un loc, de teamă ca cineva să nu descopere că, de fapt, ceva e în neregulă cu organismul ei. De aceea se comportă ca un nomad. Povestea ne-o prezintă pe Adaline la o vârstă respectabilă (trecuse de 100), cu câteva zile înainte de Anul Nou, când, culmea, e și ziua ei.
Se fac 10 ani de când Adaline e în San Francisco, cu numele de Jenny, a venit timpul ca ea să dispară din nou, abandonându-și prietenii și viața anterioară, pornind către necunoscut, mereu singură, mereu tânără. Ca s-o zic drept, nu e chiar singurică, are un cățel adorabil care-i ține de urât, dar rude nu mai are, prietenii nu o cunosc cu adevărat, iar fiica sa e atât de bătrână că i-ar putea fi bunică. E al doilea film în care Ellen Burstyn joacă rolul fiicei care ajunge să îmbătrânească, în timp ce părintele rămâne tânăr (primul a fost Interstellar). Revenind la Adaline, suficient de matură cât să treacă peste întrebările fără răspuns: de ce? și cine e de vină pentru asta?, iată că planurilor sale de a fi mereu pe fugă, de a nu se atașa de alte persoane, li se opune un tânăr filantrop, Ellis Jones. Acesta se infiltrează ușor ușor în viața Adalinei, fapt ce o va duce pe nefericita norocoasă la o răscruce: să spună adevărul sau să dispară? Mai poți trăi atunci când știi că toți cei dragi vor muri, la un moment dat, iar tu nu?
Se spune că îți dai seama dacă ești cu adevărat îndrăgostit când îți dorești ca, spre sfârșitul vieții, tu să trăiești cu o zi în minus față de cel pe care-l iubești, doar ca să nu fii nevoit să stai fără el nici măcar o zi. Asta explică poate impasul în care se află Adaline care, aflată în vizită la părinții lui Ellis, trebuie să ia o decizie, căci inevitabilul nu mai suportă amânare. Ți se strânge inima când îți dai seama ce dramă cumplită trăiește biata femeie, o veritabilă prizonieră a timpului, care trebuie să aleagă între a iubi cu patimă și a trăi într-o relație în care să-și vadă partenerul pierind sau a se izola pe veci, martor tăcut al trecerii anilor. Mi-a plăcut mult viziunea regizorală și felul în care Lee Toland Krieger își expune povestea – acțiunea sare din trecut în prezent și viceversa, iar paralela trasată între dragostea de acum și cea din trecut produce un efect amețitor, mai ales atunci când aflăm cine sunt protagoniștii celor 2 episoade.
Suspansul e gradat, simți că ceva important trebuie să aibă loc, căci încet încet se construiește o punte către punctul culminant în care măștile nu mai dansează nebunește, ci cad, făcându-se țăndări și descoperind astfel chipuri altădată iubite și admirate. Îți ia puțin să-ți revii din șocul provocat de surpriza de proporții pe care scenariștii o introduc după mai multe indicii care te puseseră la un moment dat pe gânduri, dar pe care le uitaseși până în momentul în care adevărul iese la iveală. Eu m-am dus la film pentru că-mi place foarte mult actorul din rolul principal – Michiel Huisman (pe care-l știam din Game of Thrones), care astfel a debutat ca protagonist într-un film american, dar am plecat de acolo îndrăgostită lulea de Blake Lively, o actriță pe care o știam frumoasă, dar habar n-aveam cât e de naturală, gingașă și talentată. Katherine Heigl n-ar fi reușit nicicum să imprime o asemenea candoare unui personaj atât de nefericit, dar resemnat, poate nici Natalie Portman, cert e că Blake este minunată în acest rol.
Am mai remarcat și prezența lui Harrison Ford, desigur, de care mi-era dor, mi-a plăcut să-l revăd într-un rol așa frumos, deși secundar. Kathy Baker, în rolul mamei lui Ellis, e foarte simpatică și dă bine pe lângă Ford, chiar se potrivesc. E creată astfel o nouă paralelă, de data aceasta între cuplul reprezentat de părinții lui Ellis și cel format din Ellis și Adaline. Nu știu dacă ăsta e un film pentru băieți, pentru că dramele romantice sunt în general considerate mai pe gustul femeilor. Eu cred că o poveste frumoasă, cu un mesaj atât de puternic și emoționant ca în cazul Secretului lui Adaline merită o vizionare indiferent de genurile pe care le preferați în general. Un lucru însă trebuie musai menționat: ca să apreciați acest film, trebuie să înțelegeți că situația e specială, e magică, de aceea trebuie să faceți un pact cu regizorul, prin care îi acceptați viziunea și deciziile. În plus, povestea e pe alocuri prezentată de parcă ar fi un mic documentar, ești vrăjit de vocea caldă, dar fermă, care te poartă de la o epocă la alta, de la un cadru superb la altul. De pe 1 mai veți avea ocazia să-l vedeți la cinema, mulțumită celor de la InterComFilm.
Relația lui Adaline cu Ellis, cu fiica sa, cu timpul, cu societatea, cu propriul destin și cadoul otrăvit primit de la mama natură ajută la creionarea unui portret complex și admirabil, al unei femei care nu se dă bătută, ci continuă să rătăcească în timp, agățându-se de dragoste ca de un colac de salvare. Ah, e uimitor cum ajungi s-o invidiezi și totuși s-o compătimești pe frumoasa Adaline, care are totuși șansa de a-și găsi sufletul pereche, deși perspectivele ei sunt nelimitate, pe când ale lor, ca un cuplu, sunt, evident, nu cele mai promițătoare. După cum am mai spus, un astfel de film merită vizionat indiferent de gusturi, pentru că știe să transmită emoție și poate să transpună pe ecran ideea că viața nu valorează mare lucru fără persoane pe care să le iubești, căci așa suntem construiți, să iubim, cu riscul de a suferi, nu să fim roboței singuratici, care pur și simplu supraviețuiesc, cu perspective infinite, totuși atât de limitate.
[review]
[rwp-review id=”1″]
Cmentariile sunt închise