Când te muți dintr-un oraș mic într-un oraș mare, ai mereu ocazia să fii prins pe picior greșit de nemuritorul clișeu: ce mică e lumea! Mereu te trezești cu mici coincidențe de tipul – vecina de pe palier din orașul în care trăiești acum e cea mai bună prietenă a colegei cu care ai stat în cameră când ai fost plecată cu Erasmus, haha – care te fac să rămâi cu ochii mari și gura căscată, exclamând desigur că așa ceva nu se poate, aici e destinul, lumea e prea mică!!! Cam pe ideea asta e construit și scenariul She’s funny that way, un film super simpatic în care actori născuți parcă să joace în comedii se întrec în boacăne. E greu să ții un secret atunci când toți cei pe care vrei să-i minți ajung să se știe între ei.
Arnold (Owen Wilson) este regizorul unei piese de teatru scrise de Joshua (Will Forte). Jane (Jennifer Aniston) este iubita lui Joshua și terapeuta Isabellei (Imogen Poots). Izzy este o fostă damă de companie pe care Arnold o convinge să se lase de meserie, oferindu-i o sumă imensă de bani pentru a o lua de la capăt. Până aici nu e nimic prea ciudat sau suspect, dar când Izzy ajunge să fie întâmplător chemată la o probă pentru unul din rolurile piesei regizate de Arnie, în care mai joacă și nevasta acestuia, Delta (Kathryn Hahn), și Seth (Rhys Ifans), care e amorezat de Delta și l-a surprins pe regizor înșelând-o, lucrurile încep să se complice groaznic.
Dacă mai adăugam la această combinație deja mortală un judecător obsedat de Izzy și un detectiv privat care se deghizează mereu când o urmărește pe simpatica blondă, nu-i de mirare că rezultatul ne va face să râdem în hohote. Chiar m-am mirat la final că se terminase filmul așa repede, a fost super haios și nu m-a lăsat o clipă să mă plictisesc. În primul rând pentru că e interesantă abordarea lui Peter Bogdanovich, care o pune chiar pe Izzy să-și spună povestea: cu un accent care mai întâi mi-a zgâriat timpanul, dar cu care m-am obișnuit ulterior, zâmbind nonșalant și depănându-și amintirile cu iz de basm, Isabella ne captează imediat atenția și ne ține în priză.
Scenariul scris de regizor și de Louise Stratten pune foarte mult în valoare personajele, mai ales prin încurcăturile la care sunt supuși eroii principali. O asemenea serie de coincidențe incredibile pe care Izzy o cataloghează drept ceva normal, un făgaș obișnuit pentru happy end-ul după care tânjim toți, ar ridica în mod normal semne de întrebare și sprâncene: adică ce, cum să credem așa ceva, cum s-ar putea întâmpla asta? Dar totul decurge atât de natural, povestea pare incredibil de credibilă, încât n-ai cum să nu te relaxezi și să privești cu zâmbetul pe buze evenimentele precipitate în care sunt implicate personajele.
Mai există și diverse trimiteri către diferite filme sau citate aparținând unor actori, un soi de intertextualitate la nivel cinematografic, care aduc o notă de melancolie, parcă bucățele mici de istorie sunt imprimate în vorbele lui Izzy. Cei de la Ro Image au făcut o alegere bună, zic eu, aducând acest film în România. Din 8 mai veți putea să-l vedeți la cinema, chiar e o experiență frumoasă, e mult mai amuzant să vezi o comedie într-o sală plină cu oameni care se distrează odată cu tine. Măcar pentru actori și tot ar merita să aruncați o privire, e imposibil să nu râzi când vezi fața de nătăfleț a lui Owen Wilson sau fața adorabil de naivă și încrezătoare a lui Izzy.
Viața bate filmul e o producție în care ajungi să-i vezi pe ceilalți prin filtrul aceluiași personaj, Izzy, pentru că nu le poți cunoaște gândurile, motivațiile, ci doar felul în care sunt ele percepute de povestitoare. Eu îl recomand, m-am distrat bine de tot, povestea e hazlie, actorii simpatici foc, mai ales Imogen (n-am crezut c-am să mă bucur vreodată că n-a mai putut juca Olivia Wilde într-un film), iar viziunea regizorului e destul de fidelă realității, sunt câteva ironii destul de fine la adresa universului cinematografic. Vă las aici trailer-ul subtitrat și vă urez vizionare plăcută:
[review]
[rwp-review-form id=”0″]
