Acum o lună am făcut o promisiune de care sunt mândră să spun că m-am ținut, deși a fost extrem de greu: să nu încep niciun alt serial până nu termin licența sau măcar jumătate din ea. Fără a pune la socoteală serialele cu care sunt la zi și care se apropie toate de sfârșit sau pe Friends, de care m-am reapucat (nu se consideră încălcare a promisiunii, ci reînnoire a cunoștințelor or something like that), trebuie să mărturisesc: mi-e tare dor de Sherlock, Daryl, Barney, House, dr. Cal, Shawn și Gus, dar și de Neal Caffrey și Peter Burke. Dacă pe unii din ei n-am să-i mai văd de-acum pentru că show-urile în care jucau s-au terminat, pe Neal și Peter îi voi mai vedea la toamnă, când se va lansa sezonul 6, care se pare că va fi și ultimul, din păcate. Pentru cei care nu-i cunosc pe Neal și Peter, lăsați-mă să fac prezentările: cei doi sunt parteneri, lucrează pentru FBI, înfruntând pericole în fiecare zi, în încercarea de a recupera obiecte de artă furate. Pentru că nu doar situația lor e specială – Neal e de fapt un hoț de clasă internațională, care lucrează acum în calitate de consultant, ispășindu-și astfel ultimii ani de pedeapsă, procurați odată cu tentativa de a evada – ci și cazurile pe care le rezolvă. Aici nu avem de-a face cu psihopați sau omucideri, ci cu hoți rafinați, well, most of the time.
Ce mi-a plăcut cel mai mult la serialul ăsta nu ține neapărat de scenariu, care mă atrage cel mai tare de obicei, ci „bromance”-ul dintre Neal (Matt Bomer) și Peter (Tim DeKay); amândoi extrem de inteligenți și iscusiți, capabili să iasă din situații imposibile și să rezolve cele mai complicate cazuri, cei doi evoluează de la o relație tip șoarece fugărit de pisică la o camaraderie bazată pe încredere și respect. Deși cam pe tot parcursul serialului cei doi par desprinși din Catch me if you can, se vede cu ochiul liber cât de bine ajung să se înțeleagă în sezonul 5 și cum din simpli colegi, ajung să fie prieteni. Situațiile în care-s puși cei doi sunt dintre cele mai amuzante, dar și extrem de periculoase pe alocuri, sunt agenți FBI (cel puțin Peter), la urma urmei, se lasă și cu împușcături sau accidente, cum era de-așteptat. Un lucru foarte diferit de alte seriale sau filme este faptul că Neal, the bad guy care-i de fapt good, e un delicvent extrem de sofisticat, care știe să falsifice cam tot ce intră în categoria artă, care vrăjește femei și bărbați prin șarmul și zâmbetul de neuitat și care-și plănuiește jafurile în detaliu în așa fel încât să nu folosească arme și să nu fie nimeni rănit.
Nici Peter nu se lasă mai prejos, e un agent extrem de priceput și foarte inteligent, ca dovadă că reușește să-l țină pe Neal în frâu, fiind și singurul capabil să-l prindă. Bineînțeles că, de-a lungul episoadelor, apar situații în care Peter trebuie să meargă pe mâna lui Neal, dar de cele mai multe ori finalul îi dă dreptate. Ambii duc lupte interioare care-i macină de vii uneori, Neal pentru că începe să se îndepărteze de trecutul său de falsificator renumit, pentru a deveni un individ util în cadrul societății, Peter pentru că își dă seama că sistemul pe care-l sprijină are multe breșe și mulți corupți în poziții cheie; umorul însă e la el acasă, mai ales când în scenă apare Mozzie (Willie Garson), personajul meu preferat, prietenul lui Neal. Făcând parte, bineînțeles, din aceeași branșă, Mozzie dă cele mai nebunești sfaturi, oferă cele mai îndrăznețe soluții și cele mai amuzante replici, mai ales când se simte încolțit de sistemul pe care-l detestă. Elizabeth (Tiffani Thiessen) este cea mai scumpă, înțeleaptă și atentă ființă posibilă, iar căsnicia ei cu Peter e o sursă nelimitată de momente adorabile și sfaturi utile. Jeff Eastin a făcut o treabă tare bună cu această producție.
Nici cele 2-3 iubite ale lui Neal nu se lasă mai prejos (deși natura „meseriei” sale îi solicită capacitățile de a păcăli oamenii, Neal este foarte dedicat în relațiile sale, ca dovadă că timp de 5 sezoane, nu există decât 2-3 legături serioase), cea mai spectaculoasă apariție fiind, desigur, Sarah (Hilarie Burton sau Peyton din OTH). Veți vedea că Neal va intra în multe belele din cauza fetelor, dar va ști mereu să iasă cu bine din toate încercările, cu mai mult sau mai puțin ajutor din partea prietenilor săi și a lui June, doamna extrem de simpatică ce acceptă să-l găzduiască în casa ei de vis, „adoptându-l” într-o oarecare manieră. Deși mereu cu o brățară de monitorizare la picior, Neal reușește să se bucure de libertatea sa și să mai facă o scamatorie, pe ici, pe colo. Nu vreau să zic prea multe despre scenariu, dar trebuie să precizez că episoadele-s foarte tensionate, pline de suspans, iar cazurile diferă mereu, oferind tot soiul de informații despre diferite opere de artă fascinante. Adăugați la asta un fir al poveștii care urmărește doar evoluția lui Neal în raport cu Peter, personaje negative foarte credibile și greu de doborât, datorită pozițiilor privilegiate în care se află și veți obține un serial extrem de antrenant, de urmărit cu sufletul la gură și sonorul dat tare, pentru că muzica vă va prinde imediat.
[review]
[rwp-review id=”0″]
Postează un comentariu