Ești român strașnic și-ți place să sărbătorești Dragobetele cu mândruța? A dat norocul peste tine: pe 24 februarie se lansează în cinematografe T2: Trainspotting 2 (adus în România de InterCom Film), așa că ia-o de mânuță și fugi să-ți iei bilete pentru o călătorie nostalgică alături de cei patru muschetari dependenți de heroină. Vei avea parte de același umor aspru, de muzică excelentă, de confruntări pe care le-am așteptat 20 de ani și, desigur, toalete minunate. Dacă primul film te-a azvârlit fără milă într-un haos prin care protagoniștii plutesc fără griji aparente, pe aripile drogurilor, de data aceasta afli că invincibilitatea pe care ți-o conferă tinerețea te părăsește odată cu anii. Iar Mark, Sick Boy, Spud și Begbie au îmbătrânit și ei, chiar dacă nu vor să creadă.
Mark (Ewan McGregor) se întoarce în Scoția pe care a abandonat-o atunci când și-a trădat prietenii, dispus să facă pace cu camarazii pe care nu i-a mai văzut în ultimii 20 de ani. Deși s-a lăsat de droguri și pare să-și fi canalizat forțele în alte activități (alergatul, de exemplu), Mark e la fel de pierdut și nesigur ca în primul film. Spud (Ewan Bremner) e și el nefericit, incapabil să se lase de heroină și complet aerian, prima scenă în care apare provocând hohote de râs.
Sick Boy (Johnny Lee Miller) se crede în continuare tânăr și invicibil și nu-l primește chiar cu brațele deschise pe camaradul trădător, întâlnirea dintre cei doi fiind una dintre cele mai antrenante (și haioase) din film. E în continuare implicat în afaceri necurate și pare a fi îndrăgostit de o tânără care ar putea să-i fie fiică. Begbie (Robert Carlyle), însă, a tras lozul câștigător: a petrecut ultimii 20 de ani în pușcărie, mustind de ură, gândindu-se la răzbunare și fiind la fel de violent și necontrolat ca până acum. Prietenia cu Mark e îngropată, la fel ca planurile pe care și le făcuse cu lirele furate, iar momentul reîntâlnirii te ține cu sufletul la gură tot filmul, până când Danny Boyle orchestrează cea mai genială scenă din poveste, vizual vorbind.
Producătorii ar fi putut să aleagă o cale mai ușoară, să exploateze rețeta de succes a filmului trecut și să-i dea un aer cât mai „edgy” și nebunesc sequel-ului, ignorând cursul natural al poveștii. Din fericire, au ales să rămână fideli unor personaje îndrăgite de o comunitate întreagă de cinefili, prezentându-le într-o manieră mai realistă, care să se potrivească cu ce se întâmplă acum pe lume. Desigur că apare din nou sloganul „Choose life”, cu toate variațiile sale, dar de data aceasta Mark (și, prin extensie, scenaristul) parcă se ironizează singur, tânăr naiv și curajos.
Spre încântarea publicului, filmul de față face nenumărate trimiteri la prima parte, existând un număr de scene din pelicula veche care sunt introduse aici, construindu-se astfel câteva paralelisme excelente. Cel mai mult mi-a plăcut curajul și onestitatea cu care sunt tratate șirul de întâmplări traumatizante, aș zice eu, din prima parte. Atingându-se din nou subiectul morții lui Tommy și a bebelușului Dawn, nu poți decât să te înfiori gândindu-te că oricare din cei patru ar fi putut să moară în locul lui Tommy, mediul era același, circumstanțele stăteau la pândă. Și iată că, în ciuda nereușitelor, a nefericirii care-i sufocă pe fiecare dintre ei, mai au puterea să mai îndure o zi cu rânjetul pe buze.
Personal, Miller și Carlyle mi s-au părut a fi pilonii filmului, pentru că ei sunt cei care refuză să accepte că vremea lor a trecut, că viața te răsplătește pentru tot ce faci, mai ales dacă faci prostii. Mi-a plăcut la nebunie și firul narativ care se concentrează asupra lui Spud, cel mai ușor de iubit personaj, pentru că felul său de-a fi încă mai poartă o urmă de inocență. El e și singurul pentru care ți-ar putea părea rău dacă lucrurile nu merg bine. Desigur, unele elemente sunt mai siropoase decât mă așteptam, dar nu mi-a displăcut deloc. Era nevoie și de o rază de soare în mlaștina din care cei 4 fantastici n-au putut să iasă sau, dacă au ieșit, n-au reușit să aleagă viața.
