Există două tipuri de bătăi: ori ambii adversari sunt de calibru apropiat (fie că-s buni, fie că-s varză), și-atunci stai cu sufletul la gură așteptând finalul, ori unul dintre ei are șanse atât de mici de reușită, încât aștepți ca sadicul să vezi cum și-o ia în freză. Spre deosebire de meciurile de fotbal de exemplu, unde auzi nemuritoarele replici „Și adversarii au tot 2 picioare”, „Ne apărăm șansa până la capăt”, „Nimeni nu-i câștigător înainte să înceapă meciul”, în filmul Hai să ne batem nici măcar cei aflați de partea oponentului slab nu-ți bagă pe gât discursuri ieftine. Astfel, deși îi are de partea sa pe Holly (Jillian Bell), îndrumătoarea școlară, și pe antrenorul de fotbal (Tracy Morgan), Andy Campbell (Charlie Day) își dă seama cu groază că n-are mari șanse să supraviețuiască duelului la care l-a provocat Strickland (Ice Cube), fiorosul prof de istorie. Chiar și haiosul Mehar, paznicul, e convins că Andy e un om mort.
Povestea începe cum nu se poate mai simplu: e ultima zi de școală la Liceul Roosevelt, iar elevii în clasele terminale fac farse tot mai tâmpite profesorilor, ca un fel de „Rămas-bun, fraieri pe care nu v-am respectat și de care acum ne batem joc”. În acest context, era de așteptat ca cineva să răbufnească. Doar că, în loc să-și ia bătaia elevii care ar fi meritat-o, speriosul prof de engleză e cel pe care pică ghinionul de a-l înfrunta pe cel mai înspăimântător profesor din liceu. Astfel, folosindu-se de o premisă destul de originală, Richard Keen ne bombardează cu glume și farse în așteptarea marii confruntări.
Când știi că mai ai câteva ore până la execuție, ce faci? Încerci din răsputeri să scapi de acest „angajament”, folosindu-te de orice tertip și renunțând la orice demnitate în timp ce faci asta. Exact așa gândește și Andy, proful drăguț pe care îl calcă toți în picioare, pentru că el e prea cuminte ca să-și apere punctul de vedere. Nici fizicul nu-l ajută, el fiind mult mai firav și plăpând decât adversarul său care îl întrece și-n înălțime, și în lățime. Aparent, cei doi oponenți nu au nimic în comun decât statutul de profesor, abordările lor fiind la poli opuși, în conformitate cu personalitățile.
Proful de istorie e un tip serios, care nu acceptă să dea nimeni de pământ cu el și îi face pe ceilalți să-l respecte, câteodată cu forța. Elevii nu mișcă la ora lui, nici măcar directorul nu e imun la privirea sa de gheață și vocea gravă. Poate tocmai de aceea bătaia programată devine atât de populară în rândul adolescenților: pentru că se confruntă nu doar doi profesori, ci și două modalități de predare și de relaționare cu elevii. Deși substratul este unul serios, țintind la umilințele prin care trec profesorii, la lipsa de respect pe care trebuie să o suporte, la conflictul dintre generații, maniera de expunere este una foarte haioasă. Folosindu-se inclusiv de un limbaj care îi va face pe pudici să strâmbe din nas și de trimiteri haioase la tot felul de filme, Hai să ne batem te ține în priză până la final chiar dacă presimți că Andy va fi făcut K.O. din primul pumn.
Mi s-a părut extrem de haios modul în care regizorul a ales să prezinte conflictul dintre cei doi profesori, insistând cu grosplanuri care să arate clar cât de speriat e Campbell și cât de relaxat e Strickland. Parcă te uiți la un film western și te aștepți ca unul să scoată un pistol, să-i tragă un glonte în frunte celuilalt. Mi-a plăcut și onestitatea brutală cu care filmul face mișto de breșele din sistemul de învățământ american – profesori care seduc elevi, fonduri lipsă sau prost investite… Oricât de subțirel ar fi scenariul, prezența unor comedianți străluciți va lua mereu ochii publicului și-i va distrage atenția de la secvențele improbabile. Scopul unei comedii este, în primul rând, să te facă să râzi. Eu am râs chiar bine, iar dacă vă așteptați la un final spectaculos, vă spun doar atât: Campbell e AS Monaco, iar Strickland e Manchester City.
