Mercy este un film american de acțiune și thriller SF din 2026, regizat de Timur Bekmambetov, scris de Marco van Belle și produs de Charles Roven și Bekmambetov. Filmul îi are în distribuție pe Chris Pratt, Rebecca Ferguson, Kali Reis, Annabelle Wallis, Chris Sullivan și Kylie Rogers.
***
Am văzut Mercy la IMAX, AFI Cotroceni, mulțumită invitației primite de la Intercom Film.
Pratt joacă rolul lui Chris Raven, un detectiv de la omucideri într-un Los Angeles distopic, măcinat de criminalitate și sărăcie, în care procesele au loc și justiția este aplicată în fața unor judecători AI imparțiali și lipsiți de emoție. Raven este cel mai recent acuzat în acest tribunal AI, condamnat la Mercy Chair – care nu este atât de rău pe cât sună – și are la dispoziție 90 de minute, în timp real, pentru a-i dovedi judecătoarei AI Maddox (Rebecca Ferguson) că nu și-a ucis soția, altfel va fi executat pe loc.
Povestea se bazează pe două elemente clare: viteză și tensiune. Filmul funcționează ca o cursă contra cronometru, în care Raven încearcă să-și dovedească nevinovăția folosind o multitudine de tehnologii avansate, implementate într-un ritm alert, aproape sufocant.
Mercy oferă o descriere tulburător de credibilă a Los Angelesului din 2029, prezentat ca un adevărat iad urban. Ideea proceselor de crimă de doar 90 de minute – în care avocații apărării sunt de negăsit, iar un indicator al procentului de vinovăție fluctuează constant pe măsură ce acuzații încearcă disperat să se disculpe – creează un cadru sumbru, care te face inevitabil să te întrebi dacă așa va arăta viitorul.
Pentru Raven, unul dintre primii susținători ai proiectului Mercy, nimic din toate acestea nu mai contează atunci când se trezește în fața judecătoarei Maddox. Ea apare pe un ecran gigant, permițându-i să-și prezinte apărarea folosind accesul instantaneu la Municipal Cloud, o bază de date care conține aparent toate înregistrările video capturate de oricine, oriunde și oricând. El poate, de asemenea, să adune dovezi sunând pe oricine dorește, inclusiv pe fiica sa, Britt (Kylie Rogers), și pe colega sa, Jaq (Kali Reis).
Îmi place faptul că Bekmambetov reușește să ne țină în suspans. Pe măsură ce Raven începe să acceseze frenetic înregistrările și să dea telefoane, se dezvăluie un personaj profund marcat de furie, vinovăție și alcoolism, traume alimentate de moartea fostului său coleg de serviciu, Ray (Kenneth Choi). Există imagini incriminatoare cu el intrând cu forța în casa familiei cu doar câteva momente înainte ca soția sa să fie ucisă, ceea ce complică și mai mult situația.
Multe dintre aceste drame personale sunt rezumate rapid de Maddox pentru spectatori, un artificiu narativ ușor forțat, mai ales în contextul în care Raven mai are mai puțin de o oră până la execuție. Pentru a-și reduce probabilitatea de vinovăție sub pragul „rezonabil” de 92%, este nevoie de o succesiune de răsturnări de situație, piste false și revelații, înghesuite într-un film hiperactiv de 110 minute.
Din fericire, acest ritm nebun îi permite lui Bekmambetov să livreze și câteva scene de acțiune foarte bine orchestrate, care ne scot din sala de judecată AI, printre care se remarcă o urmărire spectaculoasă cu camioane în centrul orașului Los Angeles, secvență care arată excelent pe ecran IMAX.
Verdict: Mercy nu reinventează genul thriller SF, dar oferă un film cu tensiune, spectaculos vizual și extrem de alert, care reușește să țină publicul în priză până la final, în ciuda unei povești previzibile.
Mie mi-a plăcut foarte mult și nu m-am mișcat deloc de pe scaun până la ultima scenă a filmului. Vizionare plăcută!
