Am văzut „The End of Oak Street” la Cinema City, Sun Plaza, mulțumită invitației primite de la Vertical Entertainment.
Filmul lui David Robert Mitchell pornește de la o premisă care sună suficient de nebunească pentru a stârni imediat curiozitatea: un cartier american obișnuit este transportat într-o lume preistorică, iar locuitorii săi ajung să lupte pentru supraviețuire în fața unor dinozauri dezlănțuiți. Ceea ce urmează este însă mai mult decât o simplă aventură cu creaturi preistorice, pentru că regizorul preferă să construiască mai întâi atmosfera și personajele, înainte de a transforma complet suburbia într-un teren de vânătoare.
O familie aflată deja în pragul destrămării
Cea mai ambițioasă parte a filmului nu este însă lumea preistorică, ci familia pe care Mitchell o așază în centrul ei.
Anne Hathaway și Ewan McGregor îi interpretează pe Denise și Greg Platt, un cuplu din Michigan a cărui căsnicie se află într-un punct critic. Ea își canalizează frustrările în romanul pe care îl scrie în secret în subsolul casei, în timp ce el încearcă să evite problemele conjugale și realitatea propriei situații profesionale. Cei doi copii, Audrey și Brian, completează imaginea unei familii care începe să se destrame chiar înainte ca lumea din jurul ei să o ia razna.
Este o alegere interesantă din partea lui Mitchell să petreacă atât de mult timp construind această familie. Într-un film de genul acesta, personajele sunt de multe ori simple instrumente pentru a ajunge de la o scenă de acțiune la alta. Aici, regizorul încearcă să le ofere suficientă personalitate încât să ne pese de ceea ce li se întâmplă.
Cea mai convingătoare este Anne Hathaway, care aduce energie și determinare unui personaj ce trece rapid de la frustrarea unei vieți personale complicate la instinctul de supraviețuire al unei mame care își apără copiii cu orice preț. Transformarea ei este una dintre cele mai bune componente ale filmului.
În schimb, Ewan McGregor rămâne mai puțin memorabil. Personajul său ar trebui să fie dominat de frică, negare și incapacitatea de a înfrunta realitatea, însă interpretarea nu reușește întotdeauna să transmită intensitatea pe care situația o cere.
Când cartierul devine junglă
Filmul își ia timpul necesar pentru a dezvălui adevărata amploare a ceea ce se întâmplă. După o noapte cu lumini intermitente și vânturi puternice, familia începe să observe lucruri imposibile: vegetația din curte se schimbă, apar zgomote inexplicabile, iar lumea din jur devine treptat de nerecunoscut.
Apoi apar dinozaurii.
Și aici „The End of Oak Street” începe cu adevărat să se distreze.
Mitchell exploatează foarte bine contrastul dintre banalitatea spațiului suburban și dimensiunea amenințării.
Cele mai reușite momente sunt cele în care regizorul nu se grăbește să arate totul. Folosește cadre largi și lungi, lăsându-ne să scanăm imaginea în căutarea pericolului. Uneori știm că ceva se află acolo înainte ca personajele să observe, iar alteori trebuie să descoperim singuri ce se ascunde în cadru.
Secvențele de interior sunt chiar mai tensionante. Un episod cu un șarpe uriaș transformă un spațiu familiar într-un loc claustrofobic și periculos, demonstrând cât de bine știe Mitchell să construiască suspans fără să se bazeze permanent pe efecte spectaculoase.
Nostalgia anilor ’80, dar cu o doză serioasă de neliniște
Unul dintre marile atuuri ale filmului este atmosfera.
Mitchell recreează anii ’80 cu o atenție impresionantă pentru detalii, de la decoruri și costume până la obiectele aparent banale care umplu casa familiei Platt. Copiii pe biciclete, străzile suburbane și imaginea unei familii americane aparent normale contribuie la sentimentul că privim o aventură desprinsă dintr-o altă epocă.
Numai că această nostalgie nu este niciodată complet confortabilă.
Imaginea folosește cadre largi, spații goale și compoziții care ne fac să căutăm permanent amenințarea. Filmul poate părea luminos și familiar într-un moment, pentru ca în următorul să transforme același decor într-un loc profund neliniștitor.
Coloana sonoră completează foarte bine această atmosferă, amplificând sentimentul de aventură fără să elimine complet nota de anxietate care traversează filmul.
„The End of Oak Street” este, în cele din urmă, mai interesant tocmai pentru că refuză să fie doar un film convențional cu dinozauri.
Mitchell îmbină aventura de familie cu thrillerul și cu o doză de neliniște care îi aparține în mod clar. Ritmul este ales cu grijă, iar filmul își permite să petreacă timp cu familia înainte de a transforma cartierul într-un câmp de luptă.
Dar atunci când elementele se sincronizează – atmosfera, imaginea, tensiunea și spectacolul dinozaurilor – „The End of Oak Street” devine o aventură surprinzător de distractivă și, mai ales, diferită.
Nu este perfect și nici nu încearcă să fie. Este un film care ia o premisă spectaculoasă și o trece prin filtrul unui cineast interesat mai mult de atmosferă, anxietate și dinamica unei familii decât de simpla distrugere a decorurilor.
Iar rezultatul este suficient de tensionant și distractiv încât să demonstreze că, uneori, nu ai nevoie de o franciză pentru a face din nou interesantă ideea unor dinozauri care aleargă printr-un cartier american.
Vizionare plăcută!
