O spun de la început, n-am jucat Assassin’s Creed, așa că nu pot să fac o comparație exactă între jocuri și adaptarea pe care am urmărit-o aseară. Dacă s-ar face vreun film despre seria de jocuri FIFA, atunci aș putea aborda o metodă comparativă, haha. Acestea fiind spuse, țin să precizez că am citit recenzii și informații despre seria de jocuri lansată de Ubisoft, ca să-mi dau seama cam cum arată și cum se desfășoară povestea în jocurile respective. Assassin’s Creed: Codul Asasinului poate fi văzut însă și de cei care n-au treabă cu jocurile, dacă sunt dispuși să accepte premisa fantastică a poveștii, deoarece producătorii au anunțat de la început că povestea din adaptare nu va fi inspirată direct din jocuri, ci una nouă, în care vor exista doar mici trimiteri către personajele din jocuri șamd. Despre ce este vorba în film? Veți afla imediat.
Spre cinstea lui, filmul începe în forță, cu o scenă care se petrece în Spania, spre sfârșitul secolului al XV-lea, în care gruparea Asasinilor depune un jurământ că va apăra Granada, ultimul bastion care refuză să se lase cucerit de Templieri, aflați în slujba Bisericii Catolice. Costumele arată superb, spaniola îți mângâie auzul (încă nu a avut prea multe replici Fassbender), iar tensiunea se acumulează încă din primele minute, anunțându-te că vei avea parte de aventuri pe cinste. Scenele următoare ne teleportează cu vreo 500 de ani mai înainte, unde urmărim un băiețel aventuros care încearcă tot felul de cascadorii și sfârșește cu julituri pe toată fața. Mândru probabil de rănile sale, se îndreaptă spre casă unde peisajul devine dezolant și periculos, copilul fiind astfel nevoit să fugă pentru a-și salva viața.
Povestea face un nou salt în timp, și astfel ajungem în 2016, la țanc pentru a asista la execuția unui criminal: Callum Lynch, jucat cu mare aplomb de Michael Fassbender. Secvențele în care începe să i se evapore curajul în fața morții m-au dus cu gândul la Sean Penn în Dead Man Walking, cu diferența că personajul lui Fassbender n-a beneficiat de o scriitură atât de bună, din păcate. Mai apoi, Cal se trezește într-un loc care nu arată nici a Rai, nici a Iad, unde Sofia (Marion Cotillard) așteaptă cu răbdare ca el să-și revină în simțiri pentru a-i asculta povestea. Desigur că omul o ia la goană ca nebunul pe coridoare, deși în starea lui mai mult merge în patru labe sau se lovește de pereți (mai avea puțin și arăta ca DiCaprio în The Wolf of Wall Street).
După ce se liniștește, publicul are ocazia de a afla, odată cu protagonistul, ce se întâmplă în acea clădire uriașă: Fundația Abstergo, condusă de Alan Rikkin (Jeremy Irons) și fiica sa, Sofia, face cercetări folosind o super-mașinărie – Animus – pentru a explora memoria genetică a urmașilor acelor Asasini pe care i-am văzut în prima secvență. Folosindu-se de un braț mecanic flexibil care îi permite lui Cal să se afunde în amintirile străbunului său, Aguilar, cei de la Abstergo proiectează acele experiențe în 3D, fiind astfel martorii unor întâmplări din trecut. [M-a cam agresat (auditiv vorbind), spaniola lui Fassbender, care în comparație cu a grecoaicei Labed, sună ca engleza lui Clouseau. Javier Bardem era o posibilitate pentru rolul principal, dacă fratele lui mai mare tot îi dă viață lui Benedicto, mentorul lui Aguilar. Bardem a reușit să dea toți criticii pe spate cu rolul de asasin în No Country for Old Men, pot doar să-mi imaginez ce-ar fi făcut acum.
Și de-aici începe distracția: avându-l pe Cal drept cobai, Sofia și Alan încearcă să afle unde se află Mărul Edenului, analizând amintirile lui Aguilar, care astfel se întipărește în subconștientul lui Cal și începe să-i facă vizite în prezent, copleșindu-l cu personalitatea și propriile experiențe. Acest artefact este „mărul discordiei” între Asasini și Templieri, unii voind să-l ascundă pentru a nu fi folosit, ceilalți dorind să-l utilizeze drept armă, pentru a controla liberul arbitru. Pe cât de extraordinare sunt scenele de acțiune care se desfășoară în Spania (și scurtele cadre care ne trag înapoi în prezent și ni-l arată pe Fassbender făcând scheme de gimnastică cu ajutorul lui Animus), pe atât e de împrăștiat firul narativ care urmărește evoluția lui Cal. Prin comparație, Maria (jucată impecabil de grecoaica Ariane Labed) e mult mai bine conturată decât Alan, Ellen (Charlotte Rampling) și celelalte personaje din prezent, deși are mai puține scene.
Până și Templierul Ojeda (Hovik Keuchkerian) mi-a stârnit mai multă emoție decât Ellen, de exemplu, pentru că e un adversar redutabil de care Aguilar nu se poate descotorosi așa repede. Plus că e cât un taur, bagă frica în tine imediat. De aceea incursiunile în trecut sunt pline de adrenalină, armele arată extraordinar, cascadoriile sunt pe bune (inclusiv nebunescul salt pe care-l știți probabil din trailer), 80% din scene au fost filmate, nu făcute pe calculator, totul pare exotic și inima o ia la galop odată cu caii (cea mai tare cursă ever, btw), dar când te întorci în prezent te lovești de prea multe personaje care n-au suficiente replici, nu-s clar conturate, parcă le lipsește motivația.
Sofia își explică scopul în câteva cadre, dar nu prea e credibil ce zice ea acolo, deși Cotillard e convingătoare ca întotdeauna. Aguilar e mai interesant și pare mai echilibrat decât Cal, care pare pur și simplu recipientul unei furii ușor de explicat, care-l face să fie ușor de citit. Mi-a plăcut detaliul cu lentilele de contact, care îi schimbă culoarea ochilor lui Aguilar, separând astfel și mai evident personajul din trecut de cel din prezent. Moussa (Michael Kenneth Williams), un alt personaj cobai al cărui străbun a fost Asasin, e un tip extrem de interesant care, la fel ca alți Asasini contemporani, primește prea puțin timp pe ecran. Dacă se va face o continuare, chiar sper să se exploreze și trecutul acestor Asasini care îl întâmpină destul de ostil pe Cal, ca să nu mai lase impresia că au fost băgați în poveste doar pentru diversitate. Doar citind despre jocuri am aflat spre cine făceau ei trimitere.
Per total, Justin Kurzel (Macbeth) ne arată încă o dată că e un maestru când vine vorba de scene de luptă și confruntări, un regizor care știe să atragă publicul în poveste (chiar dacă ea nu-i așa bine dezvoltată). După ce am aflat mai multe despre poveștile din jocuri, mi-a părut rău că nu s-au inspirat mai serios din ele, pentru că atmosfera, grafica și decorurile te duc cu gândul la joc, dar povestea nu te ține suficient de concentrat. În concluzie, Assassin’s Creed: Codul Asasinului e un film de acțiune și aventură interesant, care te va uimi din punct de vedere vizual, dar care necesita mai multă șlefuire la capitolul poveste. Veți putea urmări povestea în cinematografe începând cu 6 ianuarie, mulțumită OdeonFilm! Mai jos aveți trailer-ul:
