Darkest Hour: o interpretare de aur

0
„I always avoid prophesying beforehand because it is much better to prophesy after the event has already taken place.” – Winston Churchill.

Darkest Hour este regizat de Joe Wright (Anna Karenina, Atonement, Pride and Prejudice) și îl prezintă pe Gary Oldman în rolul marii personalități istorice Winston Churchill. Distribuit de RoImage2000, filmul biografic rulează în cinematografe începând cu 19 ianuarie.

Înainte să ajung la vizionarea găzduită de ieri de Grand Entertainment, am văzut o singură dată trailer-ul lui Darkest Hour cu câteva săptămâni înainte tot într-o sală de cinema. Mi-a dat fiori și emoții și a devenit instant cel mai anticipat film al lunii ianuarie pentru mine. Cât de bun s-a dovedit filmul a fi, într-un final? Asemenea citatului cu care am început recenzia, este mai bine să îmi dau cu părerea după ce am văzut filmul și nu doar să prevestesc calitatea acestuia pe baza unui trailer (deși în ultima vreme cam am dreptate)…

Pe la începutul Celui de-al Doilea Război Mondial, în lunile mai și iunie ale cumplitului an 1940 mai exact, soarta Europei de vest se află pe umerii nou-numitului prim-ministru britanic Winston Churchill, care trebuie să decidă dacă să intre la negocieri cu Hiter sau să lupte cu șanse minime de izbândă.

Neașteptat este umorul din acest film de epocă, de la care te-ai aștepta să fie doar serios și dramatic. Chiar riști să uiți că este un film marcat ca biografie istorică, și să te bucuri de o poveste plină de momente dramatice dar și clipe cu râsete.

Jos pălăria în fața lui Gary Oldman. Interpretarea sa de neegalat i-a adus Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-o dramă. Dacă îl cauți sub toată acea piele falsă și machiaj (care apropo, ar merita un premiu și cine s-a ocupat de asta), îl recunoști după ochi și cam atât. Chiar dacă ești conștient despre ce actor e vorba, treptat uiți de el și îl vezi numai pe Churchill. Nu numai scenariul și machiajul îl fac un personaj credibil, ci în primul rând maniera în care Oldman îl joacă atât de natural. Este cu certitudine unul din cele mai bune roluri ale sale, și cred eu, cel mai bun de până acum.

Numărul generos de scene care îl au în centru îți oferă o imagine cât mai completă a laturii umane a prim-ministrului englez, care, prima oară când auzim de el la școală, îl vedem doar ca pe un om de fier și sunt omise caracteristicile pur umane. Tocmai recunoașterea și stăpânirea imperfecțiunilor sale l-au clădit într-o asemenea personalitate, care nu se aștepta nici el să ajungă.

Ce vreau să spun e că apreciez ilustrarea unui Churchill năvălit de emoții și dubii, un bun gustător al alcoolului. Totodată un om implicat în totalitate în ceea ce face, acționând cu doze mari de egoism amestecat cu altruism. Un bătrân sarcastic care are replicile la el – când ți-o spune, ți-o spune n-ai ce să-i mai zici. Mi s-a părut cam prea îmbătrânit, ce-i drept, însă aici cred că ar interveni și nerușinatul meu interes scăzut pentru personalități istorice, în ciuda interesului pentru istorie în general.

Este mai mult un film despre oratorul Churchill decât strategul prim-ministru. Mi-a plăcut să văd munca pe care o depunea acest om în compunerea discursurilor sale, pe care adesea le modifica în ultima clipă, dorind să aleagă cuvintele cu cel mai mult impact. Aș vrea să mă ambiționez și eu atât de mult în legarea cuvintelor, că de plăcut să scriu deja îmi place.

Un lucru pe care îl face bine Wright în filmele sale de epocă este felul în care camera urmărește traseul personajului, o mișcare ce cumva te bagă în starea de spirit a personajulu și totodată a decorului care îl înconjoară. O să-mi rămână în minte de asemenea și tranziția dinspre câmpul de luptă răvășit spre fața unui soldat răpus. Imaginea este impecabilă în Darkest Hour.

Acestea fiind spune, n-am nemulțumiri serioase față de film. Este ceea ce și-a propus. Te bucuri de el doar dacă te interesează subiectul tratat. În acest ianuarie marcat de zăpezi întârziate sunt mai multe filme interesante pentru mine. Luna specifică filmelor destinate din timpul producției să fie nereușite – că doar nu le dai în plin sezon – este la noi combinată cu filme bune apărute la sfârșit de an peste hotare. Unele din aceste filme „adevărate” să le spunem, apar chiar abia în februarie (trebuie să aștept până pe 23 februarie după Shape of Water?!) după ce și-au făcut turul festivalier prin alte țări. Asta, bănuiesc, se întâmplă tot din cauză că altcândva nu prea ar merge lumea la ele, dacă în preajma sărbătorilor apar filme bombastice mai ușor de digerat. Până la urmă, de obicei te duci la un multiplex cinema cu intenția de a fi distrat de efecte bune.

Pe scurt, Darkest Hour merită văzut atât dacă te pasionează istoria cât și dacă vrei pur și simplu să vezi o poveste spusă cu măiestrie prin imagini inedite și o interpretare de milioane. Știu că am sărit peste unele aspecte, cum ar fi restul distribuției sau coloana sonoră, dar ajungeam să te plictisesc și mai tare cu amănunte despre care deduci că au fost reușite dar nu mi-au gâdilat emoțiile și simțurile cât să comentez pe larg despre ele. Sper că nu am greșeli prin text, dar până la urmă, vorba amicului meu de pahar și trabuc, Winston:

„Eating words has never given me indigestion.”

Ti-a placut articolul?
Inscrie-te la newsletter si noi iti trimitem toate noutatile saptamanal.
I agree to have my personal information transfered to MailChimp ( more information )

Postează un comentariu

avatar