Les fantômes d’Ismaël, filmul regizat de Arnaud Desplechin, a deschis ediția cu numărul 70 a Festivalului de la Cannes de anul trecut. Anul acesta, Independența Film aduce pelicula pe marile ecrane din România începând cu data de 28 septembrie. Fanii lui Desplechin vor fi, cel mai probabil, încântați de noua producție a regizorului francez, dar pentru începătorii (ca mine) care n-au mai văzut filme de-ale lui, Fantomele lui Ismaël va părea un film complicat, care împletește prea multe genuri și teme. În apărarea sa, pelicula are parte de actori absolut geniali, iar povestea, așa întortocheată cum e ea, e foarte interesantă. Sfatul meu pentru toți cei care vor merge să vadă filmul: nu credeți nimic! Adevărul, odată transpus în cuvinte, devine poveste. Nu credeți nimic până nu ajungeți la final și vedeți deznodământul. Toate semnele din film vor începe apoi să se lege, iar povestea finală va începe să prindă contur.
Deși descrierea filmului pare simplă și te face să te aștepți pur și simplu la un triunghi amoros, vei fi luat prin surprindere de răsturnările de situație și de multitudinea firelor narative care se împletesc și se desprind pe tot parcursul acțiunii. În principiu, pelicula are două fire narative de bază: povestea filmului la care lucrează personajul principal, Ismaël (Mathieu Amalric), și povestea sa de dragoste cu Sylvia (Charlotte Gainsbourg). În realitate, există și alte planuri, care urmăresc legăturile lui Ismaël cu alte personaje: cu socrul său (László Szabó) cu iubirea sa din tinerețe, Carlotta (Marion Cotillard), cu fratele său, Ivan (Louis Garrel). În funcție de firul narativ urmărit, povestea e relatată într-un anumit gen. Povestea lui Ivan Dedalus, diplomatul misterios, parcă e ruptă dintr-un film polițist sau dintr-un thriller cu spioni. Relația lui Ismaël cu socrul său e prezentată într-un mod tragi-comic, aceste momente fiind cele mai dramatice din film. Povestea sa de dragoste cu Sylvia dă o notă romantică peliculei, iar relația cu fosta sa mare iubire pare ruptă, uneori, din filmele supranaturale. De aici și numele.
Personal, povestea lui Dedalus mi s-a părut cea mai interesantă dintre toate firele narative urmărite, dar trebuie să recunosc că triunghiul amoros m-a surprins cel mai mult. Scenele dintre Carlotta, femeia de altădată, și Sylvia, femeia de acum, au fost extraordinar de intense, iar decorurile în care au avut loc n-au putut decât să adauge frumusețe unor momente oricum speciale. Scenele de pe plajă au fost printre preferatele mele și mi-au inspirat calmul de dinaintea furtunii. Ivirea Carlottei pune totul în mișcare și dă naștere celor mai multe întrebări. Când se transformă dragostea în ură? Câte ești dispus să ierți? Poți să fii fericit dacă te lași controlat de fantomele trecutului? Am apreciat și tehnicile de filmare, în special maniera de redare a monologurilor celor două personaje feminine cheie. Mi s-a părut o decizie corectă de a le oferi posibilitatea de a-și spune, cât de cât, povestea din punctul lor de vedere.
Pelicula face salturi în timp, iar schimbarea planurilor e atât de bruscă, încât îți vine greu să urmărești tot ce se întâmplă. Unele detalii par incoerente, dar ajung să fie explicate spre final, când toate firele narative par să primească o încheiere bine definită. Temele prezentate sunt și ele foarte diferite, ceea ce ar putea motiva folosirea atâtor planuri diferite în aceeași poveste. Regizorul tratează subiecte precum politica și birocrația prin povestea lui Ivan, prin legăturile cu Sylvia și Carlotta, abordează teme legate de abandon, iertare, fidelitate, iar încercarea sa de a termina filmul la care lucrează pune accent pe condiția creatorului și pe transformarea adevărului în ficțiune. Mi-a plăcut extraordinar de mult ideea că omul se poate salva prin creațiile lui, chiar dacă acestea reflectă de cele mai multe ori dorințe, nu adevăruri. Per total, durata filmului te-ar putea descuraja să-l urmărești, dar curiozitatea care îți este stârnită din prima scenă te obligă să rămâi pe scaun, în așteptarea unor răspunsuri.
