La grande bellezza, face parte din aceeasi familie estetica cu filmul lui Fellini, La dolce vita, si povesteste despre societatea mondena si decadenta a Romei, privita prin ochii lui Jep Gambardella, eroul principal al filmului.
Jep Gambardella este un scriitor, care la 26 de ani a venit la Roma, a scris o singura carte, bine primita atat de cititori cat si de critica, si care si-a propus sa devina centrul mondenitatii.
O alta carte nu a mai scris, deoarece s-a blazat si a considerat ca nu are in ce sa creada si ce sa mai comunice umanitatii.
El are un grup de prieteni, la fel de blazati si ei, aflati la un pas de disperare, care se reunesc noapte de noapte ca sa-si tina companie unul altuia..
Filmul se aseamana cumva cu Decameronul lui Giovanni Boccaccio, dar societatea lui Gambardella este plina de personaje desprinse parca din panzele lui Modigliani si Toulouse Lautrec (Dadina, pitica sefa de la ziarul pentru care scrie eroul principal). Si ei se reunesc noptile pentru a face fata vietii reale de peste zi, chiar daca nu este vorba de o epidemie reala, ca in Boccaccio, ci doar de o epidemie spirituala, de lipsa perpectivei, a credintei in ceva anume, de speranta. Nici religia nu este o alternativa, caci reprezentantul ei, Cardinalul Bellucci, este mai preocupat de gastronomie, decat de cele sfinte.
Trecutul Romei cu splendorile artistice il copleseste pe Gambardella si ii sporeste senzatia de inutilitate .
El cauta frumusetea exterioara si nu o gaseste.
Momentul de cotitura se produce o data cu intalnirea cu sora Maria, considerata o sfanta.
Un pic cam fortata, dupa parerea mea, parabola cu mancatul radacinilor. Frumusetea exterioara, de fatada, versus adevarata frumusete, cea interioara.
Prestatia actorilor este buna, dar nu ca sa pot spune ca am fost impresionata.
De asemenea, coloana sonora puncteaza foarte bine momentele mai deosebite, dar este un film din genul arta pentru arta, ori eu prefer arta cu tendinta.
Postează un comentariu