Jurnalul unui adolescent timid

Bazat pe romanul epistolar cu același nume apărut în 1999, tradus la noi Jurnalul unui adolescent timid, filmul lui Stephen Chbosky (el e regizor și tot el a realizat scenariul bazat pe cartea sa) este o frumoasă producție despre adolescenți, ce iese din rândul sutelor de filme despre liceeni prin maniera delicată în care analizează trăirile unui adolescent timid și, totuși, extraordinar, abordând teme precum homosexualitatea, consumul de droguri și introversiunea. Nu avem de-a face cu veșnicul subiect al pierderii virginității și nu ne împiedicăm de clișeul tânărului timid care ajunge să fie cu cea mai populară fată din liceu, nu, regizorul ne oferă în prim plan un adolescent deja trecut prin încercări grele, precum moartea mătușii sale și sinuciderea celui mai bun prieten. Tot ce vrea Charlie e să se integreze și să-și facă măcar un nou prieten. Firea sa plăcută și generoasă reușește să-i atragă pe Patrick și pe sora sa vitregă, Sam, care nu după mult timp îl includ în grupul lor de „misfit toys” (jucării inadaptate). Și astfel, bobocul introvertit (Logan Lerman) se vede ocrotit și adoptat de un grup de elevi din ultimul an, format din Sam (Emma Watson), Patrick (Ezra Miller), Mary Elizabeth (Mae Whitman), Bob (Adam Hsgenbuch) și Alice (Erin Wilhelmi). Încet, dar sigur, Charlie se transformă din adolescentul speriat ce redacta scrisori fără destinatar într-un membru iubit al acestei familii de viitori studenți plini de viață, deși cam ciudăței pe alocuri (ca toată lumea, de altfel). Toate bune și frumoase, dar când în ecuație intervine dragostea, grupul pare să se clatine și Charlie se vede nevoit să se dea un pas înapoi, ajungând din nou ținta propriilor demoni care-i iau cu asalt singurătatea dureroasă.

Cazurile în care autorul cărții se ocupă și de ecranizarea acesteia sunt destul de rare, dar iată că Stephen Chbosky reușește să se achite cu brio de sarcinile sale, oferind publicului o poveste emoționantă și sinceră, care ba te amuză (pentru că sunt destule momente funny), ba te întristează, ba te bucură, iar la final te lasă cu o experiență frumoasă, din care vibrează parcă o undă de optimism. Mi-a plăcut mult regia acestui Chbosky de care eu n-am mai auzit până acum, ca să fiu sinceră. A știut să prindă cele mai frumoase cadre, a inserat flashback-urile exact unde trebuie, reușind să arunce cinefilii direct în amintirile lui Charlie, care nu-și găsesc dezlegarea decât la final. Și ce final!!!

Sunt convinsă că filmul ăsta le-a adus unora în minte valuri de amintiri plăcute, poate pe alții i-a amărât puțin, unora le-a ridicat moralul, dar nu cred că a rămas cineva neatins de frumoasele clipe trăite de niște adolescenți aflați la începutul drumului în viață. Mi se pare uimitor cum unii pot avea atâta răutate sau inconștiență în ei încă din liceu, de ce să terorizezi copii mai mici decât tine, doar de dragul de a te distra tu? N-am să înțeleg niciodată conceptul ăsta de bully, unii chiar ar trebui ținuți în cușcă, dacă au comportament de animal sălbatic. Revenind la film, trebuie să spun că e o lecție despre prietenie, această legătură care poate influența viața unui om până în cele mai mici amănunte.

Criticii s-au pus de acord și au apreciat cu precădere prestațiile actorilor principali, Logan Lerman, Emma Watson și Ezra Miller, frenetice pe alocuri, pline de emoție gingașă în alte momente. Se pare că promisiunea pe care i-a făcut-o regizorul Emmei atunci când aceasta a acceptat rolul a fost dusă la bun sfârșit, relațiile de prietenie dintre personaje trecând de barierele ecranului și ajungând să lege și actorii care le-au dat viață. Chbosky a ales-o pe Emma Watson în rolul lui Sam deoarece a fost foarte impresionat de prestația ei în Harry Potter și prințul semipur, cu precădere în scena în care Hermione este consolată de Harry, după dezamăgirea suferită din cauza lui Ron, scenă care l-a înduioșat complet.

Una dintre cele mai frumoase scene ale acestei povești este cea din tunel, în care Sam stă în picioare în partea din spate a mașinii, cu brațele întinse, parcă îmbrățișând viitorul, timp în care Charlie e fermecat de fată și de situația în care se găsește. Replica sa este de-o profunzime rară pentru un copil de vârsta sa, a fost una din fazele mele favorite. Chbosky a înlocuit piesa din carte care ar fi trebuit să ruleze pe fundal (Landslide – Fleetwood Mac) cu una mai cunoscută și mai frumoasă, Heroes a lui David Bowie, într-atât de impresionantă i s-a părut Emma în această scenă.

Ezra Miller s-a dovedit a fi alegerea perfectă pentru rolul lui Patrick: a dat dovadă de atâta charismă pe durata audiției sale inițiale, care a fost pe Skype, încât a fost acceptat în cast extrem de repede, nu mai târziu de 5 ore de la interviu. Logan Lerman a fost și el lăudat pentru rolul său, fiind foarte credibil în rolul adolescentului tulburat emoțional, dar de-o maturitate neobișnuită pentru un boboc. Mie mi-a plăcut în mod special prestația sa, avea o sclipire atât de frumoasă în ochi de fiecare dată când juca o scenă cu un impact emoțional mai ridicat, te făcea să crezi cu adevărat în trăirile sale interioare. Deși la un moment dat, titlul mi se părea ironic, spre final mi-am dat seama că se potrivea mănușă personajului, Charlie fiind capabil să vadă dincolo de nenorociri și durere, cu un optimism și o luciditate de invidiat. Doar implicându-te cu adevărat poți deveni stăpân pe viața ta, pentru că nimeni nu va putea acționa în locul tău și nimeni nu va ști să-ți ofere ce meriți, dacă tu nu crezi că ai dreptul de a primi ce e mai bun și nu-ți iei inima în dinți, să ceri ceea ce ți se cuvine. Și dacă tot am vorbit de Heroes, vă las aici piesa, în speranța că veți vedea acest film superb, cu un final surprinzător, pe măsura scenariului, și o coloană sonoră din anii ’90:

https://www.youtube.com/watch?v=UElV9m9Q5Vk

[review]

[rwp-review id=”0″]