Când vine vorba de tehnologie, toată lumea e deja „infectată”, n-am putea trăi fără ea nici măcar o zi, darămite să scăpăm de ea pentru totdeauna. Dar atunci când ai pe urmele tale un dereglat mintal care-ți scotocește prin „intimitatea electronică”, îți vine să zici pa-pa tehnologie, mă mut cu Wilson pe o insulă pustie. Mike Regan e însă mai curajos de atât, tocmai pentru că are multe de pierdut: o familie superbă, o afacere de miliarde, mândria lui de om împlinit și o casă ca din reviste. I.T. începe cu niște cadre în care un Pierce Brosnan cam îngâmfat încearcă să-și asigure pe alte căi succesul viitorului său proiect. Personal, n-am empatizat deloc cu el: nu-mi place actorul, dar de data asta mi s-a părut mai enervant ca niciodată, cu atitudinea lui de „eu controlez universul, știu ce fac, nimeni nu se pune cu mine”.
Aproape că simți puțină satisfacție când vezi că i se strică prezentarea în mijlocul ședinței, dar ai rapid mustrări de conștiință pentru că în peisaj apare Ed Porter (James Frecheville), noul tip de la I.T. care parcă-i magician, nu alta. Mulțumit de serviciile tinerelului, Mike îl invită la el acasă, pentru a-i rezolva problema cu WiFi-ul. Omul de afaceri pare să nu-și da seama, dar ție, în public, imediat ți se activează antenele și-ți dai seama că ceva-i în neregulă cu tipul ăsta. Dacă Porter trebuia să pară psihopat/obsedat din prima, atunci filmul și-a atins scopul, dar a pierdut din tensiune; părerea mea este că prea repede îți dai seama că tipul are probleme grave, te simți tu jenat în locul lui când vezi că se auto-invită la anumite evenimente și o urmărește pe fata de 17 ani a lui Mike. La fel ca tăticul din poveste, puștoaica (Stefanie Scott) e insuportabilă: răzgâiată, ar face orice să pară mai independentă și rebelă, nu ține cont de avertismentele părinților și se crede imbatabilă. Și stă cu telefonul lipit de degete chiar și când e deja evident că problema e la nivel tehnologic, iar pericolul pândește prin camere de ultimă generație și rețele de socializare.
Singura persoană cu care poți empatiza puțin e nevasta lui Mike, pentru că ea pare cu picioarele înfipte puțin mai adânc în pământ. Deși la un moment dat și Rose (Anna Friel) devine enervantă când aruncă toată responsabilitatea pe umerii soțului de parcă putea el să ghicească în stele că tipul care le-a reparat WiFi-ul va încerca să le distrugă viețile. Bine, indiciile erau acolo, Frecheville pare din prima un descreierat pe care nu ți-ai dori să-l mai vezi vreodată, în viață sau în filme (până vezi cum e el în realitate și-ți dai seama că omul chiar s-a schimbat pentru rol). Și muzica e bine aleasă, în ideea în care-i dă lui Ed posibilitatea să te sperie și mai tare când face vocalize (chiar când credeam că he cannot get any creepier).
Premisa filmului este interesantă, pentru că tehnologia pare să ne mănânce zilele și intimitatea parcă nu mai are aceeași savoare de când au apărut toate rețelele de socializare, important e însă cum abordezi tu această unealtă care poate să-ți schimbe viața în bine dacă știi s-o folosești cu cap. Dar, din păcate, povestea e previzibilă și nici măcar personajele nu te pot atrage prea mult în jocul lor, parcă speri ca la urmă cineva să plătească mai scump decât restul. John Moore încearcă să salveze impresia la final cu o confruntare în care natura pare să fie mai furioasă decât personajele în sine, dar nu prea-i iese. Eu am urmărit filmul adus de RO IMAGE 2000 la Cinema City Sun Plaza, tu poți să-l vezi începând cu data de 9 septembrie în oricare cinematograf dorești.
[review]
