The Great Gatsby – omul care ar fi făcut orice pentru luminiţa verde

Ecranizarea din 2013 a romanului The Great Gatsby este un exemplu de adaptare cinematografică fidelă şi care rivalizează puternic cu opera originală, graţie cinematografiei superbe şi a personajelor care prind viaţă într-un mod dureros de credibil. Ţin minte că am aşteptat mult timp până a ieşit filmul ăsta, eram în Franţa şi speram să-l văd mai repede decât cei de-acasă, când colo: s-a întâmplat exact invers. Varianta originală, nedublată, a ieşit mai târziu în cinematografe decât în România, dar toată aşteptarea a meritat – a fost cel mai frumos film văzut la cinema acolo. Cred că unul din motivele pentru care varianta video este atât de reuşită e volumul cărţii – fiind un roman mai degrabă scurt, cele 2 ore şi un pic din film sunt mai mult decât suficiente pentru a transpune pe ecrane tragica poveste a lui Jay Gatsby, un om bogat, dar nefericit.

Acesta este unul din rarele cazuri când mai mult mi-a plăcut ecranizarea decât povestea originală. Nu că romanul ar fi fost de lepădat, nici vorbă aşa ceva, e totuşi un roman de referinţă pentru literatura americană, dar cum să nu trăieşti mai intens experienţa alături de DiCaprio? N-am cum să nu scot în evidență prezența acestui actor, care a jucat cam în toate bombele de la box office din ultimii ani. Bombe cu sensul bun, ca de exemplu Inception, Shutter Island, The Wolf of Wall Street și Django Unchained, nu pocnitori precum Twilight. Faptul că are roluri principale în filme geniale ca cele enumerate mai devreme e cea mai bună dovadă că omul are talent, că merită laurii oferiți și că e unul dintre cei mai buni actori. Și pentru hater-ii care au impresia că el s-a remarcat prima oară în Titanic și nu-l mai scot din rolul de amorez neștiutor și plin de lacrimi, aruncați un ochi pe What’s eating Gilbert Grape și apoi mai vorbim. Revenind la film, Leonardo DiCaprio nu se dezminte și dă viață unui Gatsby de neuitat. Personajul e super credibil, șarmant, are și privirea aia parcă te fulgeră, mi-a plăcut foarte mult.

Rolul său este atât de convingător, încât treci cu vederea ironia rece a scenariului când vine vorba de una din temele poveştii – stilul exagerat de extravagant adoptat de cei din clasele de sus, a căror frivolitate duce la moartea sentimentelor şi iluziilor. Neavând altă opţiune în încercarea de a o cuceri pe Daisy (pe care am urât-o, nu merita nicicum atâta atenţie din partea lui Jay), Gatsby pretinde a fi la fel ca ceilalţi, folosindu-se de petreceri uriaşe şi excentricităţi pentru a-I atrage atenţia. Tobey Maguire are şi el un rol interesant, deşi așteptam din moment în moment să apară Spider-Man ca să mai salveze situația când aceasta devenea de-a dreptul explozivă. Per total, acting-ul a fost de super calitate, Joel Edgerton și Carey Mulligan se meritau unul pe celălalt mai mult decât ştiau. Nu ştiu dacă Ben Affleck sau Amanda Seyfried ar fi fost mai buni pentru cele două roluri (şi ei au fost luaţi în considerare la un moment dat), cert este că delicateţea şi fineţea lui Carey parcă îi dau dreptate lui Jay, care e atât de topit după Daisy încât ar face absolut orice pentru ea.

Legăturile dintre personaje sunt foarte bine redate şi în carte, şi pe ecran, dar filmul parcă te convinge şi mai mult de loialitatea lui Nick, când ştii că DiCaprio şi Maguire sunt prieteni şi în viaţa reală încă din copilărie. Leonardo DiCaprio a marturisit că a vrut să-l joace pe Gatsby pentru că acest personaj a ajuns cineva dintr-un simplu anonim, cu ajutorul propriei ingeniozităţi. Cel mai atrăgător lucru la acest erou este că îi poţi interpreta motivele şi acţiunile din extrem de multe perspective, poţi să-l crezi un romantic incurabil, un obsedat periculos de care ai vrea să fugi sau un gangster mult prea concentrat asupra bogăţiei sale. Sau îl poţi vedea simplu: ca pe- un om nefericit.

Povestea este superbă, atât din perspectiva legăturii amoroase dintre Jay şi Daisy, cât şi din prisma satirei pe care autorul o adresează societăţii mult prea obsedate de bogăţii şi renume. Ironia lui Fitzgerald e atât de subtilă, încât mulţi bogătani cu nivelul de inteligenţă prea redus pentru a înţelege romanul dau petreceri cu tematică Gatsby, fără să-şi dea seama că ei sunt subiectul criticat de autor, iar stilul de viaţă al lui Gatsby e, de fapt, cel care-l duce spre pierzanie. Decadenţa e portretizată cu fineţe prin cuvinte, dar mult mai dur prin imagini: dezmăţul devenit o rutină în casa Gatsby pentru invitaţi contrastează puternic cu motivul pentru care Jay permite asemenea manifestări. Deşi înconjurat de mulţi oameni gălăgioşi şi veseli la suprafaţă, Gatsby e în continuare mai singur ca niciodată. Scenariul urmează un singur fir narativ, precum romanul, aruncând câte o privire şi asupra unor intrigi minore, dar care ajung să conteze enorm la sfârşit, când toate acţiunile sunt puse în balanţă. Un plus interesant pentru scenariu e că multe replici sunt luate nu doar din romanul folosit ca sursă, ci şi din alte opere ale lui F. Scott Fitzgerald, inclusiv My Lost City.

Acţiunea filmului având loc după Primul Război Mondial, o parte din realitatea expusă ne pare străină şi poate greu de crezut. Dar Luhrmann face o treabă atât de bună, încât eşti teleportat cu totul în vila extraordinară a lui Gatsby sau în maşinile de epocă superbe care se tot fâţâie pe ecran. Deşi tehnica narativă e una din preferatele mele: narator la persoana I (Nick), care e martor la tot ce se întâmplă în poveste, parcă regizorul a ştiut să se folosească mai bine de acest personaj pentru a spune povestea unui om ca Jay Gatsby. Rezultatul e minunat (atât versiunea din 2013 cât şi cea din 1974 au primit 2 premii Oscar), cei care au văzut Moulin Rouge ştiu la ce să se aştepte: un spectacol de culori, lumini şi muzică genială, plus un scenariu captivant și actori de clasă.

Craig Armstrong, același vrăjitor care a compus coloana sonoră pentru Moulin Rouge, s-a ocupat și de soundtrack-ul filmului de față, combinând piese de-ale lui Jay-Z, Lana del Rey și Fergie în cel mai natural mod posibil. Parcă nici nu-ți poți imagina unele scene fără muzica pe care acestea rulează. Dacă mai adăugăm aici și costumele și recuzita absolut superbe, suntem cam la egalitate la capitolul acesta. Hipnoza provocată de cuvintele lui Fitzgerald (ce explică mai bine situația lui Gatsby decât „the loneliest moment in someone’s life is when they are watching their whole world fall apart, and all they can do is stare blankly”?) e transpusă bine pe ecran prin muzică și costume. The Great Gatsby e un must, atât la capitolul carte, cât și film. Enjoy!

[one_half][rwp-review id=”0″][/one_half][one_half_last][rwp-review id=”1″][/one_half_last]