M-am gândit că dacă tot vine Hugh Laurie în România, pe 12 iulie, pentru a concerta la Sala Palatului, merită reamintit ce rol mind blowing a făcut în serialul House M.D., câștigător a zeci de premii și nominalizat la multe altele. După ce am terminat serialul (asta se întâmpla anul trecut pe vremea asta), îmi venea să mă dau cu capul de pereți că l-am terminat, dar mă și bucuram pentru că reușisem să vizionez toate cele 8 sezoane și să mai adaug la colecție un serial genial. Asta-i partea cea mai proastă când vezi seriale, te simți ca un muribund căruia i se tot administrează morfină și stai și-aștepți în agonie, de la episod la episod, te bucuri și te-nnegrești la față când vezi că se mai duce un sezon, și încă unul.. Ca să te vezi în fața ultimului episod și să tragi cu dinții de timp ca să nu se termine. Dar s-au dus, alea 8 sezoane au fost văzute și acum așteaptă cuminți să iau și eu vacanță, să le mai pot viziona o dată. După ce am văzut House, nici nu-mi mai vine să mă uit la alte seriale cu doctori, plec din start cu un standard prea ridicat și voi fi mult prea greu de mulțumit; dacă stau și mă gândesc bine, am un an de când l-am terminat și din tot ce-am mai văzut după, nimic nu a fost cu doctori, spitale, chestii de-astea.
Revenind la House M.D. – nu știu ce să laud prima oară: a) script-ul de milioane, o combinație irezistibilă de comedie și dramă, thriller și dragoste, cu nuanțe puternice de serial polițist, plin de mister; b) personajele absolut fabuloase – veți găsi niște doctori nemaipomeniți la Princeton Plainsboro Hospital; c) coloana sonoră care te vrăjește pur și simplu; d) pe HOUSE – doctorul, el trebuie analizat și disecat separat, e cel care strălucește, geniul, nici un personaj nu se ridică la nivelul său – poate Wilson, câteodată. Ar mai fi și alte motive dar nu mai termin articolul apoi. Mă declar pur și simplu fascinată de consistența poveștilor, de migala cu care au fost creionate personajele, de felul armonios în care se îmbină stiluri atât de diferite și dau naștere unui serial atât de complex, de maniera absolut originală prin care acționează House, de geniul care s-a strecurat din mintea scenaristului în mintea personajului, pentru ca mai târziu, un actor incredibil să dea viață unui doctor devenit simbol.
Am să încep cu Gregory House – un asemenea personaj rar mi-a fost dat să văd, este atât de complex și atât de dificil de înțeles, acționează atât de contradictoriu uneori, de parcă ar fi un paradox ambulant. Este mizantrop și totuși salvează vieți și salvează suflete, e mereu ironic și pus pe șotii de parcă ar fi un adolescent, dar când moartea și presiunea dau semne că sunt gata să invadeze scena, el e mereu acolo, gata să ia decizia potrivită. E grumpy, badass, smartass, just ass câteodată. Deviza lui este ‘Everybody lies’, dar și el este un om supus greșelii; dă impresia că urăște societatea și îi crede pe toți proști, dar nu rare sunt momentele când își pune în primejdie cariera sau chiar viața pentru a salva pe cineva. Se îndoapă cu pastile de parcă ar fi Tic-Tac-uri și totuși e mai eficient decât un spital întreg. Se plânge mereu de imbecilitatea membrilor din echipa sa, dar nu ezită să riște pentru ei sau să-i manipuleze/roage/șantajeze/înduioșeze pentru a se întoarce atunci când aceștia vor să renunțe. Încurajează mereu cele mai ciudate comportamente și dă impresia că orice e pe dos și imoral, lui îi place, dar principiile îi sunt de fier. Și mai și cântă pe deasupra, și cântă grozav, ce mai ziceți de-asta?!
Relațiile dintre personaje sunt uneori de domeniul fantasticului, House are așa un talent în a-și atrage antipatii și uri mocnite încât stăm și ne întrebăm – Ce-i cu tine, mă? Dacă ești un geniu, îți permiți să tratezi oamenii ca pe gunoaie? Mhm, normal ar fi să nu, dar ce contează, tocmai asta-i dă o notă specială lui House, faptul că-i suspectează pe toți, îi tratează de sus, și de cele mai multe ori, culmea, are dreptate. Dar să nu fiu așa rea cu el, deja am spus că sunt destule momente când arată că sufletul său nu e chiar otrăvit de frustrări și de durerea din picior (am menționat că e beteag?), sunt câteva scene când am plâns cu sughițuri, atât de mult m-a impresionat umanitatea! wow, există așa ceva și-n House! de care dă dovadă. Veți vedea că toate personajele importante din serial: Cuddy (Lisa Edelstein), Wilson (Robert Sean Leonard), Chase (Jesse Spencer), Thirteen (Olivia Wilde), Alison (Jennifer Morrison), Foreman (Omar Epps), Taub (Peter Jacobson) au cel puțin un moment în care House pare să șteargă pe jos cu ei, dar de fapt el mereu îi împinge spre mai bine, spre lumina de la capătul tunelului. Mi-au plăcut la nebunie cam toți membrii echipei lui, dar cel mai mult îmi place Chase, el ar fi cam singurul capabil să-i calce marelui maestru pe urme.
Ar trebui să vorbesc mai mult despre celelalte personaje, dar toate par a fi puse-n scenă doar ca să vedem ce-ar face House într-o situație dată, cum ar reacționa, ei sunt doar stimulii pe care scenaristul îi folosește ca să obțină reacții care mai de care mai surprinzătoare din partea geniului. Toți doctorii cu care intră în contact sunt importanți, mai ales echipa sa, dar reflectoarele stau mai mereu pe el, ceilalți provoacă interes tot în raport cu nonconformistul House. Și pe bune că e geniu, iar momentele alea când i se aprinde beculețul sunt priceless (chiar și când acestea nu-i aparțineau, tot nu mă puteam abține să nu zâmbesc cu gura până la urechi – puzzle-ul era rezolvat). Și da, aparent, e vorba doar de puzzle-uri, ele reprezintă obsesia, condamnarea la moarte și totuși, mântuirea lui; dar veți vedea că, privind în ansamblu, există ceva mai puternic de-atât, un motiv mai important care-i mai dă câte un șut în fund ca să înainteze pe drumul vieții. Multora nu le-a plăcut finalul, dar dacă veți avea curiozitatea să vizionați serialul o să vă dați seama despre ce vorbesc, ultimul episod e unul dintre cele mai frumoase momente din cinematografie – cel puțin pentru mine.
Relația sa cu cel mai bun prieten, Wilson, oncologul spitalului, este una dintre cele mai interesante părți ale serialului, e atâta dependență și durere în această legătură că te miri cum de mai rezistă – ei bine, rezistă, pentru că Wilson e cumva conștiința lui House, e cel care-i apără mereu spatele și nu dă niciodată înapoi când vine vorba de prietenul său. Iar House îi întoarce favorul cu vârf și îndesat. Și ca să mai și glumesc un pic, trebuie neapărat să vedeți ce farse își fac, cum fac pariuri pe toate prostiile posibile și câte încurcături provoacă. Ăsta este un lucru uimitor la acest serial, acum râzi, acum plângi, acum stai cu sufletul la gură, acum ești relaxat și fericit că totul s-a terminat cu bine. Îmi place să cred că House nu este un geniu mizantrop, răutăcios și care nu dă doi bani pe lune, ci că asta e doar o fațadă (impenetrabilă dacă nu ai răbdarea necesară), iar pe dinăuntru, el chiar e un tip de treabă. Cu această impresie am rămas eu după ce am urmărit evoluția personajelor și a relațiilor dintre ele și sunt foarte mulțumită de felul în care scenaristul a ales să încheie serialul – era nevoie de closure, pe bune!
8 sezoane de vreo 20 de episoade fiecare, în jur de 40 de minute de căciulă, ar putea părea prea mult, dar vă garantez că nu vă veți plictisi nici o secundă și veți observa cu stupoare că deși nu există un cliffhanger la sfârșitul fiecărui episod, unele părând a fi puse așa, mai de umplutură, geniul lui House vă va atrage tot mereu să mai vizionați un episod, și încă unul și încă unul, până când răsăritul vă va bate supărat în geam, ca să vă anunțe c-ar fi cazul să mai și dormiți. Dacă v-am convins și veți vrea să-l vizionați, vă avertizez că House creează dependență, o să vă puneți mâinile în cap când o să vedeți că orele pe care v-ați propus să le alocați studiului sau altor activități vor fi petrecute în fața laptopului, cu o pungă gigantică de popcorn sau cu orice altceva de ronțăit la îndemână.
Deci scenariul este grozav, regia merită aplauze, actorii îți intră în suflet și nu mai vor să plece de-acolo, iar coloana sonoră (cu precădere intro-ul) e de neuitat. Scurt și la obiect: e genial și ar fi păcat să-l ratați. Mie îmi e un dor nebun de el, ce-ar fi să vă uitați la el și apoi să ne fie dor împreună?
Aici e un video cu multi-talentatul Hugh Laurie, sper să vă placă! [Sunt singura șocată de accentul lui britanic? Nu-mi venea să cred când l-am auzit prima oară într-o emisiune, obișnuită fiind cu accentul său din serial]
[review]
[rwp-review id=”0″]
