Anticristul

0

CE poți să mai spui despre un film care a șocat critici, spectatori, jurnaliști și i-a făcut pe oameni să iasă în valuri din sălile de cinema, într-atât i-a indignat? Pentru că în niciun caz cei care au plecat au făcut-o din plictiseală. Cine a auzit de Lars von Trier și a avut răbdare să-i mai vizioneze unele producții știe că omul are fixațiile lui. Ăsta nu-i neapărat un lucru negativ, pentru că tot ce ține el să exprime musai prin țesătura sa de simboluri reușește să tulbure și să emoționeze cinefilii, ceea ce e și scopul final, la urma urmei, al unui film: să impresioneze. Cu cât zguduie mai mult mintea celui purtat de imagini, cu atât și-a atins mai bine obiectivul. Antichrist (2009) este prima parte a trilogiei lui von Trier: Trilogy of Depression, din care mai fac parte și Melancholia (2011) și Nymphomaniac: Vol .I (2013) și Nymphomaniac: Vol. II (2013). Eu nu le-am văzut în ordinea prevăzută de regizor, dar asta contează mai puțin, important e că am văzut până acum 3 din cele 4 filme, Melancholia fiind producția care mi-a plăcut cel mai mult, deși nu m-a impresionat cel mai puternic.

a7

Proiectul inițial trebuia realizat în 2005, însă producătorul executiv Peter Aalbæk Jensen a reușit să facă o gafă de proporții, dezvăluind accidental finalul poveștii, în care ne-ar fi fost dezvăluit adevăratul creator al pământului: Satana. Lars von Trier a fost extrem de furios și a refuzat să se apuce de filmări, folosindu-și timpul pentru a rescrie script-ul. Titlul fiind primul lucru scris pentru film, el a fost păstrat, cu scopul de a crea un film horror. Rezultatul nu a fost chiar cel așteptat, cel puțin din perspectiva genului din care face parte producția: deși s-a vrut a fi un horror, filmul este mai mult o dramă tulburătoare, greu de vizionat din cauza conținutului sexual abundent și a notei de misoginism care transpare din felul în care se derulează cumplita cădere psihică a personajelor. Antichrist e un film greu de digerat, dar asta nu-l face slab, ci pur și simplu mai puțin accesibil decât altele. Nu pot să spun că e un film pe care am să vreau să-l revăd, însă asta nu mă împiedică să recunosc părțile foarte bune ale acestui proiect care a creat mari discordii și dezbateri după lansarea sa. 

a2

Cel mai mult mă atrage la un film povestea: dacă scenariul e bine scris și reușește să mă surprindă, fie prin replici, fie prin răsturnări de situație, mă declar mulțumită și îl recomand mai departe. Povestea de față nu e atât de ușor de analizat, mai puțin de clasificat, pentru că e încărcată de simboluri. La început, totul pare destul de obișnuit: un cuplu fericit care-și vede de treburi în dormitor, ca să nu fiu și eu la fel de explicită ca von Trier, și un copilaș frumos și blond care n-are somn și rătăcește prin casă. Dar iluzia asta de fericire conjugală nu ține decât câteva secunde, pentru că micuțul cade prin fereastra deschisă și declanșează astfel drama părinților. Bărbatul pare a trece mai ușor peste această traumă, el căutând să fie un sprijin pentru soția sa extrem de tulburată, care trece prin toate fazele specifice unei asemenea dureri. Văzând că se îndoapă cu medicamente pentru a face față durerii și că manifestă tendințe masochiste, El (pentru că numele niciunuia dintre ei nu apare în film, doar al copilașului – Nic) o duce pe nevastă la cabana lor din pădure, denumită, foarte sugestiv, Eden, unde descoperă ceva cu totul neașteptat. 

a6

Lucrurile încep s-o ia razna de tot, durerea psihică se contopește cu cea fizică, pădurea își pierde frumoasa alură, transformându-se într-un monstru întunecat și plin de secrete, care-și cere partea ca un zeu ce așteaptă sacrificiile umane. Nimic nu mai pare să fie frumos și capabil de regenerare, moartea bântuie pe culoare și printre frunze, plângând ca un copil. Sunt anumite scene și hint-uri înspăimântătoare, deci pe alocuri regizorul și-a atins scopul de a crea un film horror. Când au început filmările, Lars von Trier tocmai fusese externat dintr-un ospiciu unde-și tratase depresia provocată de neputința sa de a face un nou script. Din fericire, anxietatea sa l-a ajutat un pic din punct de vedere creativ, pentru că a știut cum să transpună toată durerea scrisă în niște imagini și scene șocante, dar impresionante. Apariția celor 3 animale care anunțau cumva sacrificiul, scenele în care vocea lui Dafoe se aude pe fundalul unor imagini ce o înfățișează pe Ea contopindu-se cu natura, învingându-și frica, dar mai ales prologul și epilogul sunt superbe din punct de vedere artistic, deși frapează privitorul și nu mereu în mod plăcut. 

a3

De asemenea, divizarea acțiunii pe capitole și prezentarea epilogului și prologului în variantă alb-negru, slow-motion, cu o superbă Lascia ch’io pianga (Rodelinda – Handel) pe fundal, mi s-a părut o decizie înțeleaptă, care a oferit originalitate filmului.

Nu uita sa citesti

Chiar nu mă pot plânge de montaj, efecte sau de regie în general, deși sunt câteva scene atât de sadice încât îmi venea să închid laptopul și să mă culc. Poate că dacă n-ar fi existat atâtea scene explicite (sexuale sau morbide), mi-ar fi plăcut mai mult, dar ăsta e stilul lui von Trier și de dragul misterului pe care știe atât de bine să-l creeze, mă uit mereu la producțiile sale. Dar nu recomand filmul decât celor deschiși la minte sau fanilor acestui regizor, în niciun caz celor slabi de înger. E greu de înțeles, de acceptat și, pe alocuri, de privit, dar ca experiență cinematografică, n-ar trebui ratat, zic eu. E ceva special și, cel mai important, nu e un film prost, fără cap și fără coadă. Poate doar puțin prea… direct?

a8

Am lăsat la urmă aspectul care mi-a plăcut cel mai mult: actorii. Într-un film în care apar doar 3 actori, dintre care unul în primele secvențe din epilog și în câte-o amintire inserată pe ici pe colo, e clar că tot greul e dus de cei doi părinți rămași fără copil. Charlotte Gainsbourg pare să strălucească cel mai puternic în rolul mamei tulburate, înnebunite de durere și de sunetele pădurii, atinsă parcă de suflul Antihristului.

a4

Deși Charlotte a și câștigat premiul la Cannes pentru cea mai bună actriță în 2009, mie tot Willem Dafoe mi-a plăcut mai mult, în rolul tatălui care încearcă se se țină pe picioare și să nu-și piardă și femeia, după ce a rămas fără copil. La el transformarea e și mai interesantă de urmărit, pentru că terapeutul ține cu dinții de rațiunea sa, totuși se vede nevoit să accepte fatalitatea și nebunia. Urmăriți-l, dacă aveți curaj!

a1

[review]

[rwp-review id=”0″]

Ti-a placut articolul?
Inscrie-te la newsletter si noi iti trimitem toate noutatile saptamanal.
I agree to have my personal information transfered to MailChimp ( more information )

Postează un comentariu

avatar