Anul ăsta a fost o bătaie la Oscar-uri cum n-am mai văzut de multă vreme. Spun asta pentru că n-am văzut decât jumătate dintre filmele nominalizate și deja mi-e foarte greu să aleg, darămite când le voi fi terminat de vizionat pe toate. N-aș vrea să fi fost în locul celor care au trebuit să aleagă un singur câștigător. Noaptea trecută am reușit să văd și eu Boyhood, îndelung aclamatul film al unui regizor care pe mine m-a cucerit cu Before Midnight – Richard Linklater. Mi-e foarte greu să descriu ce sentiment de confuză bucurie mi-a putut provoca această poveste – fără să se folosească de artificii vizuale, fără să abuzeze de machiaj sau efecte, mizând doar pe naturalețea unor actori extraordinari, Linklater (care a regizat și a și scris scenariul) ne oferă 12 ani din copilăria și adolescența unui băiețel.
Poate nu-i cea mai surprinzătoare poveste, dar e atât de frumos spusă și jucată, e atâta candoare în această poveste aparent simplă, atâta emoție adunată în niște conversații aparent banale și totuși greu de uitat, încât n-ai cum să nu te atașezi de personaje și să trăiești la aceeași intensitate experiențele protagoniștilor. Exact așa m-a cucerit și Before Midnight, prin onestitatea și profunzimea unor dialoguri. Toată lumea spune că cea mai uimitoare trăsătură a acestui film este latura sa experimentală, căci filmul a fost filmat timp de 12 ani, deși numărul concret de zile în care a fost turnat acest film e de 45. Au mai încercat și alții (Lars von Trier), dar lui Linklater i-a și ieșit teribil de bine.
Eu cred însă că acest aspect a fost doar un atu în plus, care ne-a permis să vedem evoluția adevărată a unui grup de oameni timp de 12 ani. Bineînțeles că asta a dat o notă de autenticitate filmului, pentru că n-a fost nevoie de machiaj sau de un alt actor care să-l înlocuiască pe protagonist, care la începutul producției are 7 ani și la sfârșit 19. Vedem cu ochii noștri cum crește băiețelul cu ochi mereu întrebători, observăm cum îmbătrânesc părinții săi, suntem martori la apusul unei generații și răsăritul alteia. Adevărata frumusețe a filmului însă este dată de dialoguri și de legăturile care se nasc și se fărâmițează odată cu trecerea anilor. Toate problemele și crizele cu care se confruntă băiatul în copilărie și adolescență te ating de parcă ești chiar tu cel care trece prin ele.
Și chiar așa e – Mason Jr. e fiecare dintre noi, un copil care-și pune tot mai multe întrebări de la an la an, un băiat care nu știe încă ce vrea și cine este, un tânăr care nu găsește răspunsuri dar preferă să le caute în continuare, furând de pe ici pe colo clipe de fericire, pe care le mai imortalizează în fotografii. Nici când ești adult nu știi mereu ce e cu tine, te amăgești că știi ce vrei și ce-o să fie, dar nu știi, nu poți decât să te lași dus de viață, să profiți de tot ce-i bun, încercând să dai uitării cât mai repede ce-a fost mai trist. O astfel de dramă nu te face să plângi în hohote pentru că te lovește deodată cu un eveniment tulburător, ci îți dă lacrimi de bucurie atunci când o privire exprimă mai mult decât un cuvânt sau de tristețe atunci când tăcerea e mai puternică decât zgomotul din fundal.
Olivia, mama lui Mason, e un exemplu concret că, indiferent de vârstă, sensul vieții pe pământ poate să-ți scape printre degete. Patricia Arquette face un rol minunat (a luat și Oscar-ul pentru el), îl eclipsează și pe Hawke, iar schimbările fizice prin care trece sunt cu atât mai uimitoare cu cât, conform spuselor ei, regizorul i-ar fi spus să nu-și facă operații estetice, deoarece personajul ei nu și-ar fi permis să facă asta în film. Așadar, mizând pe naturalețe, ea are curajul să se lase pe mâna timpului și arată exact ca o mamă aparent obișnuită, dar care renaște ca o eroină, de fiecare dată mai puternică, pentru a-și sprijini copiii cum o face Atlas cu pământul. Nu contează că viitorul e ambiguu, nu e așa important că nu știi unde te îndrepți, atâta timp cât știi că drumul e mai ușor de străbătut alături de cei dragi. La urma urmei, necunoscutul e mai bun decât bătut pasul pe loc.
Mason Jr., jucat de Ellar Coltrane, e soarele în jurul căruia gravitează toate poveștile care corespund câte unui an din viața sa, fiecare fiind prezentat în cam 14 minute, scenele variind în intensitate în funcție de personajele care mai participă la evenimentele din viața băiatului. La început, filmul îți dă impresia că va dura prea mult, căci regizorul insistă în aceeași măsură asupra vârstei de 7 cum insistă asupra celei de 17, dar după 15 minute te prinde atât de subtil în mreje, că nici nu știi cum trece timpul, singura dovadă fiind că, pe ecran, copilul se înalță și devine tot mai conștient de propriul eu. Filmul e atât de frumos datorită delicateții cu care sunt abordați anii decisivi din viața unui om, încât nu-i de mirare că e așa iubit. Christopher Nolan, care în același an a regizat și el un film demn de Oscar – Interstellar – a recunoscut că Boyhood e producția sa favorită pe 2014. Ba mai mult, Boyhood este unul din cele 11 filme care au primit un scor de 100 pe metacritic! Ce poți să mai spui despre un film cu o asemenea performanță?
Acum las soundtrack-ul (compus doar din piese deja lansate) să vă vorbească mai departe despre această bijuterie:
[review]
[rwp-review-form id=”0″]
