Insidious, 1 și 2

Mi-au plăcut la nebunie Dead Silence, prima parte din Saw (toată seria, de fapt) și The Conjuring, de aceea am fost foarte încântată când am dat, cam târziu, de cele 2 filme Insidious, regizate de James Wan, un viitor maestru al genului. Iar când am văzut că scenariul a fost scris de Leigh Whannell, care a mai colaborat cu acest regizor și cu alte ocazii, m-am bucurat și mai tare, presimțeam că am să văd 2 filme bune. Și așa a fost, deși a doua parte a primit recenzii mixte din partea criticilor: unii au lăudat-o, considerând-o foarte reușită, alții au atacat-o, din diferite motive. Eu mă declar foarte mulțumită de aceste prime 2 părți ale seriei Insidious, ba chiar pot să spun că mi-a plăcut mai mult a doua. Deși ambele au aceeași atmosferă sumbră și întunecată și beneficiază de o regie grozavă și ușor de recunoscut dacă ești deja fan al regizorului, cea de-a doua parte mi se pare că se bazează pe o poveste mai complexă și cu mai multe răsturnări de situație, cu o intrigă mai interesantă.

Dar să începem cu partea I. Insidious a apărut în 2010, fiind un adevărat succes la box-office, deoarece a avut încasări de 150 de milioane de dolari, în timp ce bugetul filmului a fost de doar 1.5 milioane. Nici nu e de mirare, ținând cont de calitatea subiectului și a realizării. Prima parte oferă din start indicii care te duc cu gândul la o posibilă continuare, finalul fiind doar o confirmare a intențiilor producătorilor de a realiza și un al doilea capitol al poveștii. Începutul filmului se încadrează în tipologia filmelor horror: familia Lambert se mută într-o casă nouă unde încep să se întâmple lucruri ciudate.

Leigh Whannell a recunoscut că, atunci când a scris scenariul pentru acest film, a avut alături o listă întreagă de clișee din filmele horror pe care a făcut tot posibilul să le evite. Și i-a ieșit: chiar de la început, când Renai îi spune soțului, Josh, că de vină e casa pentru toate nenorocirile, acesta acceptă să se mute, deși copilul lor mai mare tocmai intrase în comă. Fanii filmelor horror știu că mereu familiile se încăpățânează să rămână în casa bântuită, deși e evident că ceva-i greșit în toată povestea. Revenind la Insidious, din primele minute ne confruntăm cu apariții întunecate și supranaturale, cu accidente bizare și, desigur, copii bântuiți. Dar aici, copilul nu e posedat, nu începe să distrugă tot și nu vrea să-și ucidă familia, ci e pur și simplu „incomplet”. De ce? Pentru că spiritul său pare să se fi pierdut, corpul său fiind doar o carapace goală, ce atrage demonii și fantomele.

Familia Lambert nu se confruntă doar cu apariții demonice, zgomote ciudate și atacuri supranaturale, ci trebuie să afle și ce e în neregulă cu băiețelul cel mare, Dalton. Neștiind ce să facă, Renai (Rose Byrne) și Josh (Patrick Wilson) apelează la Specs (Leigh Whannell) și Tucker (Angus Sampson), 2 tipi care parcă-s rupți din Ghostbusters, varianta din Supernatural. Gravitatea situației depășind capacitățile celor doi, aceștia îi cer ajutorul lui Elise (Lin Shaye), pe care mama lui Josh, Lorraine (Barbara Hershey), deja o cunoștea. Povestea devine din ce în ce mai încâlcită, coma băiețelului fiind explicată printr-un fenomen foarte complicat, ce oferă scenaristului posibilitatea de a crea o altă lume, cenușie și rece, a sufletelor celor morți. De aceea am apreciat foarte mult aceste două filme, pentru că te introduc într-o lume foarte înspăimântătoare, care-ți face pielea de găină.

  

James Wan are meritul de a induce cinefilului o stare de panică, de frică amorțită produsă datorită sunetelor oribile care-ți atacă simțurile și cadrelor cenușii, mohorâte, din care apar deodată tot soiul de figuri înspăimântătoare. Un film de groază bun trebuie să te sperie, dar să și te convingă de povestea protagoniștilor. Iar pentru a convinge, ai nevoie de actori buni în roluri bine conturate, de efecte reușite și cadre cât mai șocante apărute din neant, dar și de o coloană sonoră care să îmbine zgomotele care te sperie cu melodiile ce fac să-ți urce inima-n gât, într-atât sunt de alarmante. Este o piesă absolut îngrozitoare în film, m-a hipnotizat prin ritm și m-a speriat datorită imaginilor ce rulau în timp ce ascultam versurile. De când mă uit la filme de groază, asociez cutiuțele muzicale și păpușile ventriloc cu demoni și spirite. Haha, ce noroc pe mine. Vă las aici piesa, ca să vă speriați și voi un pic!

Joseph Bishara a creat și coloana sonoră din The Conjuring și Annabelle, nu doar a celor 2 filme din seria Insidious, și de fiecare dată a făcut o treabă nemaipomenit de bună. Dacă într-un film aparținând oricărui alt gen, de război, comedie, dramă, muzica poate conta cât 50% din producție, într-atât este de importantă, în filmele horror totul depinde de coloana sonoră. Nu degeaba atunci când auzim anumite secvențe ale unei melodii dintr-un film de groază, ne amintim de ce ne-am speriat și parcă iar ni se ridică părul în cap de spaimă. Am spus deja că finalul primei părți este deschis, n-am de gând să spun mai multe, ar însemna să dau spoilere și să vă stric surprizele care vă așteaptă dacă veți viziona Insidious.

Insidious: Capitolul 2 începe prin a ne prezenta niște scene care în partea I sunt doar povestite: Josh, bântuit fiind la vârsta de 8 ani de fantoma unei femei bătrâne, este hipnotizat de Elise pentru ca, pe viitor, puterile sale supranaturale să nu-l mai transforme în ținta sufletelor chinuite. După această scurtă incursiune în trecutul protagonistului, firul poveștii revine la momentul în care s-a întrerupt acțiunea din prima parte. Renai este interogată la poliție cu privire la moartea lui [!!!], iar familia Lambert se mută în casa în care Josh a copilărit pe vremuri. Aici încep să se petreacă lucruri ciudate, fantomele par a fi încă prezente în viața deja chinuită a celor 6 membri, iar comportamentul tatălui începe să fie tot mai suspect, pe măsură ce aspectul fizic i se deteriorează.

Concomitent cu derularea poveștii familiei Lambert, scenaristul ne mai propune un fir narativ: cel care duce la dezlegarea misterului care învăluie odioasa prezență supranaturală din copilăria lui Josh: bătrâna în rochie neagră, The bride in black. Atenția fiind concentrată pe două povești deodată, mi s-a părut mult mai interesantă abordarea din această parte, care aduce un final credibil poveștii rămase în aer la sfârșitul primei părți și oferă explicații pentru întrebările ce nu-și primiseră răspunsul în filmul precedent. Am apreciat și introducerea unui nou personaj, Carl (Steve Coulter), prietenul Elisei, care abordează spiritele într-o manieră cu totul… specială. Mi-a plăcut tare mult și rolul lui Ty Simpkins, care interpretează un Dalton curajos, îndrăzneț, capabil să-și apere familia și să-și accepte darul cam bizar moștenit de la tatăl său.

Finalul acestui film lasă loc unei părți viitoare ce nu se va mai concentra asupra familiei Lambert, dar care va apărea eventual după 2015, deoarece capitolul 3 va fi un prequel. Această producție va marca debutul regizoral al lui Leigh Whannell și sunt foarte curioasă dacă va reuși să depășească primele două părți din punct de vedere calitativ. Eu recomand aceste 2 filme fanilor genului pentru că aici pot găsi cam tot ce-ar trebui să apară într-un film horror bun: atmosferă apăsătoare, efecte reușite și cadre tulburătoare, poveste credibilă și bine pusă la punct, personaje ce pot evolua pe parcursul acțiunii. De exemplu, Patrick Wilson oferă 2 roluri pe cât de diferite, pe atât de reușite. Trebuie să urmăriți cursele nebunești pe care câțiva membri din familia Lambert le fac între 2 lumi, una mai îngrozitoare decât cealaltă, una mai sumbră decât cealaltă.

 

[review]

[rwp-review id=”0″]