Începând cu 28 septembrie, Vertical Entertainment aduce în cinematografele din România filmul Misterul ceasului din perete, ecranizare a romanului cu același nume scris de John Bellairs. Povestea are în prim-plan un trio atipic, format dintr-un nepoțel speriat de bombe și singuratic, un unchi excentric și o vecină tare neobrăzată. Acțiunea e declanșată de mutarea lui Lewis (Owen Vaccaro) în casa unchiului său Jonathan (Jack Black), care practică magia și a cărui casă este, evident, vrăjită. Florence (Cate Blanchett), vecina și prietena bună a lui Jonathan, e și ea vrăjitoare, deși specialitatea ei pare să fie schimbul de insulte cu Jonathan.
În timp ce Jonathan și Florence se străduiesc să găsească misteriosul ceas din perete care ticăie și parcă anunță sfârșitul lumii, Lewis se străduiește să-și facă prieteni și să împace viața normală cu cea de ucenic de vrăjitor. Aici intră în scenă Joffrey Jr., adică Tarby (Sunny Suljic), care se împrietenește cu Lewis, dar ajunge să se poarte ca monstrul din GOT. Deși îți vine să-i spargi capul cu o cărămidă, tot reușește să fie mai interesant decât Lewis. Îmi pare rău s-o spun, dar n-am putut empatiza cu acest personaj, jucat cu prea multă teatralitate de Vaccaro. Dacă ar fi fost Jacob Tremblay, cred că scenele dramatice n-ar mai fi avut și un iz haios.
Cel mai frumos element al filmului mi s-a părut camaraderia dintre Jonathan și Florence, ale căror schimburi de insulte și replici tăioase nu au deloc aerul unei iubiri ascunse sau alte chestii asemănătoare. Eli Roth reușește să ne ofere o prietenie tare frumoasă, cum nu prea se vede în filme (nu între un bărbat și o femeie). Cate Blanchett mi-a plăcut cel mai mult, e haioasă, tăioasă, vulnerabilă exact atunci când trebuie. Nici cu Jack Black nu mi-e rușine, care pare mai serios cu barbă, dar ale cărui expresii faciale sunt la fel de nebunești ca până acum. Ideea filmului e interesantă și mesajul e plăcut: trebuie să-ți accepți ciudățeniile și să nu te schimbi doar de dragul celor care te vor la fel de obișnuit ca ei. Dar caracterul previzibil al poveștii taie mult din meritele filmului.
După vizionarea peliculei în avanpremieră, am ajuns la concluzia că povestea se adresează mai mult copiilor decât adulților. Deși subiectul face trimitere la teme serioase precum războiul sau magia neagră, modul în care sunt puse în scenă aceste teme este prea haotic și țipător pe alocuri, chiar ridicol. Începutul e promițător, umorul și momentele serioase se îmbină armonios, dar spre cea de-a treia parte a poveștii, lucrurile o iau razna. Cred că Owen Vaccaro va fi mult timp bântuit de prestația sa din film. Cu toate acestea, am observat că publicul foarte tânăr din sală (până în 14 ani) a apreciat filmul, așa că duceți-vă copiii să-l vadă! Se vor distra de minune.
Postează un comentariu