Noe

Nu sunt religioasă, chiar deloc, sunt creștină doar pentru că am fost botezată și am crescut într-o familie ortodoxă, mergând la orele de religie și, până pe la 12,13 ani, la biserică, din când în când. Am citit și o mare parte din Noul Testament prin liceu, când voiam să văd ce-i cu atâtea inadvertențe. Deși refuz să cred în ceea ce-mi spune curata și milostiva instituție a bisericii, pot să spun că anumite mituri religioase sunt de-a dreptul fascinante. Spun mituri pentru că Biblia nu trebuie crezută cuvânt cu cuvânt, spun fascinante referindu-mă la diferitele interpretări care îl pun în prim plan pe om, care arată că și el are ceva de spus, că are liber arbitru și creier să judece de unul singur. De aceea ador serialul Supernatural, care aduce alte explicații și alte tălmăciri ale cunoscutelor povești despre Dumnezeu, diavol și îngerii săi. Îmi displace ideea cum că tot ce facem e scris deja de cineva, iar noi nu putem face nimic împotriva acestui lucru. Am trecut de vârsta când credeam că orice-aș face, tot acolo am să ajung. Prefer să mă bazez pe gândirea mea mai mult decât pe miracole, pentru că, oricine-ar exista mai presus de noi (căci da, cred că o ordine, un ceva de altă natură există în lumea asta), ne-a dat capacitatea de a alege în ce și dacă să credem. Până la alte dovezi, eu cred în om.

Și tot de aceea mă declar sedusă de această producție a lui Darren Aronofsky (care a mai regizat și alte filme care pe mine m-au cucerit, gen Black Swan sau Requiem for a dream), ce aduce în prim plan un bărbat, Noe, ales să salveze creaturile lui Dumnezeu de potopul ce urma să curețe pământul de mizeria, egoismul și păcatele omenirii. Decizia grea vine în momentul în care Noe trebuie să se hotărască dacă și rasa umană e menită să fie salvată sau el e doar reprezentantul unei specii pe cale de dispariție, pusă de Dumnezeu drept gardian al creației sale?  Și dacă da, omul merită să i se mai acorde o șansă, cum va decide Noe pe cine să salveze și pe cine nu? Asemenea întrebări atât de apăsătoare duc la transformarea lui Noe, care în unele momente în film pare atins de nebunie, ascultând ordinele doar de el auzite ca un soldat, fără să mai țină cont de propriile gânduri, alegeri și nevoi. Aparent pus să aleagă între familie și Dumnezeu, Noe mai că se autodistruge în căutarea soluției. Sunt multe faze în film care probabil i-au contrariat pe cei prea îndoctrinați să înțeleagă faptul că tot ce este scris are și alte subînțelesuri, iar lupta interioară a lui Noe și (ne)supunerea lui oarbă (pentru că se va trezi și el la realitate, la un moment dat) îl modelează mai mult decât orice religie. Spun religie, nu credință, pentru că omul trebuie să creadă în ceva pentru a nu-și pierde nădejdea, dar sistemele religioase care impun prejudecăți și clasifică oamenii în aleși nu-mi trezesc nici cea mai mică emoție și nu mă pot câștiga de partea lor. Atenția trebuie concentrată pe ce se întâmplă aici, pe pământ, cu noi, oamenii.

Pentru mine, scenariul este foarte bun pentru că m-a făcut să cred în povestea lui Noe. Și nu-mi pasă că „adevărul” biblic nu e respectat, nimeni nu poate ști ce s-a întâmplat cu adevărat atunci, dacă s-a întâmplat ceva, așa că povestea e deschisă interpretării. Atâta timp cât personajele mă conving, iar cursul pe care îl ia acțiunea este bine gândit, sunt dispusă să accept cu dragă inimă această reinterpretare a unui mit despre OAMENI și iubire, pentru viață, aproape și creație/creator. Puterea de sacrificiu, loialitatea, zelul și devotamentul în numele credinței sunt lăudabile, dar nimic nu ar trebui să depășească dragostea omului pentru oameni, fie ei nepoți, fii, suflete pereche, părinți. Îmi place povestea pentru că oamenii sunt așa cum ar trebui să fie, cu părți bune și părți rele, dar cu suficientă voință cât să-și depășească demonii în încercarea de a câștiga un loc în paradis. Că e el pe pământ sau în altă parte. E o poveste despre apocalipsă, dar nu doar la nivel de planetă, ci și de moralitate. Cine ne dă nouă puterea să spunem că x sau y merită sau nu să fie salvat? De ce trebuie să moară și inocenții odată cu nemernicii pentru a curăța pământul? Sunt întrebări prea grele pentru a găsi un răspuns într-o clipită, dar trebuie ținut cont că în fiecare dintre noi, în Noe, în Ham, în Ila și în toate personajele, există o balanță ce ar trebui să încline spre bine, dar la unii înclină spre rău. Pentru că fără Tubal-Cain, n-am putea să ne dăm seama că Noe e bun. Doar inocent. Dar asta ar însemna necunoscător, iar inocența nu înseamnă neapărat bunătate.

Filmul impresionează și datorită distribuției: Russell Crowe, câștigător al unui Oscar pentru rolul din Gladiatorul, Jennifer Connelly, posesoare a aceluiași premiu pentru prestația din A beautiful mind (unde a jucat tot alături de Russell Crowe), Ray Winstone, ce dă viață unui personaj negativ prea convingător, îmi venea să-l omor cu pietre, Logan Lerman în rolul copilului răzvrătit și Emma Watson, frumoasa și talentata eroină din seria Harry Potter, portretizând o potențială mamă a omenirii. Și, bineînțeles, genialul Anthony Hopkins, și el câștigător al unui premiu Oscar pentru rolul din The silence of the lambs, care aici nu are o apariție prea lungă, dar reușește să-și pună amprenta asupra filmului.  Deși Noe e personajul care iese cel mai mult în față, cum era și normal, rolul lui Jennifer m-a impresionat pe mine cel mai tare, de mamă care ar face orice pentru copiii ei, chiar cu riscul de a călca voința divină. Din și pentru dragoste. În fond, asta-i credința supremă și religia care predomină în inimile oamenilor: iubirea, singura salvare. Oricât de clișeic și siropos ar suna, ea stă la baza tuturor religiilor, deși acum e coruptă de diferite instituții și personaje sau, mai rău, de bani, dorințe nestăpânite și invidie. Nu Noah deformează mitul, ci cei care propovăduiesc iubirea și înțelegerea, stând în jilțuri și biserici elegante, îmbrăcați în sutane cu fire de aur.

Văzut la cinema, 3D, filmul pare și mai impresionant, mai ales datorită efectelor și imaginilor tulburătoare, în care motivul potopului se repetă, alternând de la apă la sânge. Străjerii sunt și ei niște creații foarte impunătoare, înfricoșătoare pe alocuri, dar care oferă o notă de mister și fantastic în plus. Am să închei spunând că, deși Russell Crowe face unul dintre cele mai bune roluri în care l-am văzut vreodată (și am văzut cel puțin 6-7 prestații demne de laudă), soundtrack-ul mi-a făcut pielea de găină și mi-a trezit cele mai intense emoții, fiind mereu corelat perfect cu momentele cheie ale filmului. Clint Mansell face o treabă minunată, cum a făcut și-n Black Swan sau Requiem for a dream, unde a colaborat tot cu Aronofsky. Un film care merită apreciat pentru eroii săi, nu pentru sursa de inspirație neapărat.

Aici vă las doar una din superbele piese de pe soundtrack:

[review]

[rwp-review id=”0″]