Resident Evil: Capitolul Final (în sfârșit!)

Pe 3 februarie 2017 seria Resident Evil ajunge la final. La noi. Peste Atlantic a ajuns săptămâna trecută, dar nu-i bai. Vorbim de seria de filme, evident, nu cea de jocuri (tot în ianuarie s-a lansat și Resident Evil VII). Apropo, așteptând al șaselea Resident Evil mi-am dat seama că la nivel conștient am uitat mereu că este o adaptare după jocuri video, nefăcând cumva legătura nici când vedeam jocurile respective. Pur și simplu, cele două universuri cu aceeași bază au fost mereu percepute de mintea mea ca două serii distincte, lucru care nu s-a întâmplat, par example, cu Warcraft sau Assassin’s Creed. Curios lucru, nu? Se pare că filmele și-au format în timp propria identitate separată de jocuri. Când te uiți că povestea a început în 2002 și că în aproape 15 ani a trăit să primească cinci sequel-uri, devii un pic mai conștient de cele câteva riduri pe care le-ai dobândit între timp. Dar, mai ales, realizezi că în ciuda scorurilor slabe în recenzii, aceste filme au avut ceva succes, așa că este greu să le încadrezi sigur în categoria „filmelor făcute după jocuri blestemate să eșueze”.

Alice se întoarce la Stupul din Racoon City, locația primelor două filme. Va reuși să pună capăt apocalipsei sau măcar să se răzbune în sfârșit așa cum trebuie?

Am să mă adresez mai întâi celor care nu sunt familiari cu seria și sunt curioși dacă merită să-l vadă, apoi mă voi adresa celor care au văzut filmele și cărora le-a plăcut seria într-o măsură mai mică sau mai mare și care oricum s-ar putea să-l vadă. Pentru al doilea grup voi analiza componentele specifice Resident Evil și voi încerca să-l încadrez în Top 6.

Deci, recenzia pe scurt:

Este o acțiune-horror care arată și se mișcă bine, dar este mediocră în scenariu și actorie. Bun de weekend, mai ales în perioada asta încă secetoasă în materie de filme. Ar fi de evitat de pretențioși. Nu trebuie să vezi nici unul din cele vechi, în introducere ți se explică tot ce ai nevoie să știi, ca în mai toate din serie de altfel. Și oricum nu respectă cu strictețe 100% evenimentele precedente (voi trata aspectul ăsta mai încolo). E de 5-6/10, dezamăgitor și pentru fani, dar clar superior plictisitorului Retribution. Pentru unii, seria s-a terminat în sfârșit și nu-i mai deranjează, pentru unii continuarea așteptată mai mult de 4 ani a sosit în sfârșit.

Și acum, să ne murdărim și să intrăm până la brâu în resturi de zombi (fără spoilere profunde, normal).

Primul film cu care am intrat în contact a fost de fapt al patrulea, Afterlife. În 2010 eram mai mic și mai ușor de impresionat, dar chiar și acum cred că a avut cele mai eficiente efecte 3D în acel an. Așa că, firește, am reținut titlul în primul rând ca spectacol vizual. În cei șase ani și jumătate am uitat amănuntele poveștii dar diverse scene, cum ar fi lupta cu Axeman-ul din baia închisorii mi-au rămas în minte. De unde și așteptările ridicate în privința efectelor speciale pentru următorul, Retribution, și pentru cel de acum. Resident Evil-urile sunt filme la care te duci nu pentru performanță actoricească sau scenariu perfect logic. Vii la acest film în primul rând – și poate singurul – să îți iei doza de adrenalină și „dulciuri pentru ochi” din coregrafiile sângeroase.

Se vede din start că Paul W.S. Anderson, scenaristul principal al seriei, s-a inspirat pentru imagine din Extinction, singura parte din serie pe care n-a regizat-o (considerată de mulți cea mai bună). Pustiul presărat cu pericole ascunse este vedeta primului act.

Ei bine, în mare parte nu m-a dat pe spate aspectul imaginii în Imax 3D pentru Final Chapter, nici efectele speciale. Mai electrizante au fost efectele sonore însă. Oricât de bine mă pregăteam, tot am tresărit ca opăritul la trei-patru momente. Experiența a fost distractivă nu doar pentru mine – buna dispoziție se simțea în audiență. Nu tensiunea, căci nici un Resident Evil nu a fost menit să fie un horror pătrunzător. Horrorul stă în design-ul monștrilor și al mediului înconjurător.

Nu am avut tocmai ceva ca un Axeman, dar măcar nu a fost xeroxat ca pentru Retribution. În fiecare capitol Alice s-a confruntat cu câte o creatură sau două speciale în afara zombilor. Un „boss fight” pe limbajul gamer-ilor. Final Chapter colcăie de zombi cât vezi cu ochii însă cei care îi dau bătăi de cap eroinei sunt vreo trei specimene mai avansate și haita de câini. Oh, puteau lipsi câinii din ultima parte, cele mai nemiloase și iuți dintre creaturile infectate cu virusul T? Păcat că nu i-am văzut în toată splendoarea, la soare. Aproape două acte din trei se petrec în interioare, la adăpostul nopții.

Am fost mulțumit de execuția grafică a monștrilor, chiar dacă mă așteptam la mai mult și chiar dacă îmi displace atunci când regia apelează la întuneric de parcă neapărat asta ne înfioară sau de parcă se dorește ascunderea imperfecțiunilor unor modele grafice.

Aș fi vrut ca două din confruntări să fie mai lungi nițel, mai ales că abia așteptam cel mai mult să văd acel liliac uriaș din trailer. Cel mai înfiorător monstru a fost uriașul din poza de mai jos. Acolo, într-un beci al Stupului Umbrella, întunericul a fost folosit cu cap, iar jocul de lumini și sunete a creat iluzia cel puțin pentru câteva secunde că un coșmar a luat viață. Brrr.

După trailer-ul de debut proiectat la avanpremiera Don’t Breathe, distribuit tot de InterCom Film, nu am mai urmărit alt trailer pentru a-mi păstra cât mai multe surprize, mai ales în materie de poveste. Din păcate, la capitolul scenariu Capitolul Final stă cel mai prost.

Nu pentru că povestea nu e îndeajuns de profundă. Nu pentru că este superficială și cu clișee. Acestea sunt aspecte ce pot fi iertate de cei care au urmărit povestea până acum. Dar cei care am urmărit povestea până acum avem parte de anumite neplăceri din logica narativă a poveștii întregi, începută în 2002. E firesc ca în atâția ani să apară noi idei, să se răzgândească creatorii în privința unor evenimente. Dar pare că deși am avut cea mai lungă pauze între capitole, timpul nu a fost folosit pentru a lega cât mai bine noile idei de cele deja împământenite.

Apare o nouă explicație pentru virusul T care nu mai coincide cu vechea explicație din Resident Evil Apocalypse. Seamănă dar nu răsare. Nu înseamnă că a fost înlocuită complet, cumva poți agrea existența amândurora dar răul e deja făcut. Anumite personaje nu se mai comportă ca înainte și nu ni se explică de ce. Unele roluri par inversate. Chris Redfield nu apare și nimeni n-o întreabă pe Claire de el. Ai zice că nimeni nu s-a chinuit să aibă grijă ca povestea să aibă continuitate fără găuri și producția a mers înainte cu noile idei.

Luată individual, strict pentru filmul de față, povestea nu deranjează așa mult. Motivația personajului negativ dă un nou sens întregii apocalipse. Iar cu ajutorul introducerii recapitulative, ai chiar și sentiment de început și sfârșit. Și recunosc că am fost oarecum surprins de unele dezvăluiri din final.

Dar lacunele și schimbările de care vorbesc, chiar dacă în liniile mari ele nu contează sau afectează prea mult ansamblul poveștii, te pot irita sau te pot induce în eroare dacă nu ai făcut un maraton recent al seriei.

Sunt dezamăgit că am rămas cu câteva întrebări din primul film, iar totul s-a încheiat acum și întrebările sunt ignorate. Nici un film, nu am simțit eu, nu explicat de ce a făcut Alice ce a făcut în primul, de ce își amintește vag că a sabotat corporația Umbrella. Înspre capitolele 4 și 5, seria a continuat pe un stil din ce în ce mai dinamic și ridicol de spectaculos, lăsând în urmă conspirațiile mai greu de explicat. De fapt, Final Chapter m-a făcut să cred un pic că de fapt nu mai țin eu minte bine de acum trei săptămâni când am văzut primul film, și doar mi s-a părut că s-ar sugera că Alice a avut un rol, chiar și involuntar, în eliberarea virusului.

 

Acestea fiind spuse, unde se încadrează Final Chapter? Nu e cel mai slab din serie, din fericire, titulatura o păstrează Retribution, din cauza unor idei ridicole și a reciclărilor prea evidente. Dar încă îmi e greu să îl clasez undeva. Căci are și elemente care mi-au plăcut foarte mult dar și minusuri care m-au dezamăgit iremediabil. Muzica a fost mai puțin memorabilă chiar și față de cea din Retribution.

Părerile se împart. Există în mare, varianta să consideri primul film cel mai bun sau varianta la care ader, anume că Extinction a fost cel mai bun. Din punct de vedere al viziunii artistice și a vizualului, aș sugera că Extinction rămâne cel mai bun, urmat de Afterlife, iar capitolul final e undeva la mijlocul seriei, în cel mai bun caz. Primele două filme sunt acum cam vechi ca să mai impresioneze. Altfel, dacă ne referim la poveste și nu ne interesează așa mult calitatea efectelor, se poate zice că Final Chapter ar fi pe locul 5/6, dar eu nu aș merge atât de departe să spun că nu reușește să depășească decât Retribution. Rămâne la latitudinea celorlalți fani unde îl încadrează. Eu, deși obiectiv înțeleg de ce e un film submediocru, recunosc că îmi place.

Cu bune și rele aruncate în mixer, Anderson ne-a livrat totuși o concluzie satisfăcătoare poveștii lui Alice, dar cred că vorbes în numele tuturor fanilor când afirm că s-a irosit oportunitatea de fi dați pe spate.

Cei cu mai mult curaj, să-mi spuneți cum e în 4DX.