Better Call Saul

În 2008, amatorii de seriale au fost dați peste cap de o serie extraordinară, care avea să-i țină cu ochii lipiți de ecrane timp de cinci ani. În 2015, originala poveste a primit un spin-off binemeritat, concentrat asupra unui personaj care a jucat un rol important în scenariul inițial. Probabil ați ghicit că e vorba de Breaking Bad și Better Call Saul, primul fiind unul dintre cele mai bune seriale din istorie, cel de-al doilea călcându-i cu pași siguri pe urme. Better Call Saul a ajuns doar la al doilea sezon, al treilea urmând să fie lansat luna viitoare. Încărcat de ironii și dramatic de amuzant, BCS nu-și face de rușine predecesorul, dimpotrivă. E tot mai bun, de la episod la episod.

Din numeroasele personaje excelente care au populat universul Breaking Bad, Vince Gilligan a hotărât să-l aleagă pe Saul Goodman ca erou principal al spin-off-ului a cărui acțiune se petrece cu câțiva ani înaintea aventurilor lui Walter White și Jesse Pinkman. Alegerea a fost una înțeleaptă, zic eu, căci Saul (Bob Odenkirk) are o carismă extraordinară și e capabil să-și dozeze umorul astfel încât chiar și cea mai tensionată scenă cu el poate avea potențial comic. Asta nu înseamnă că nu este grozav în scenele dramatice (destul de dese, din moment ce relația cu fratele său e de multe ori în centrul atenției).

Din fericire pentru mine, cel puțin, Gilligan a avut inspirația de a crea și de această un duo asupra căruia să se concentreze povestea – așa cum Walter l-a avut pe Jesse, așa Saul îl are pe Mike (Jonathan Banks) –  care e personajul meu preferat, fără discuție. În acest început de poveste, însă, suntem abia la rădăcina legăturii lor, fanii BB având astfel șansa de a afla cum s-a creat legătura dintre șiretul avocat Jimmy McGill (așa-l cheamă pe Saul de fapt) și calculatul Mike, omul bun la toate.

Deși personajele principale le sunt deja cunoscute fanilor Breaking Bad, există, desigur, o suită de personaje secundare noi care influențează foarte mult cursul poveștii: fratele lui Saul, Chuck McGill (Michael McKean), partenerul de afaceri al acestuia, Howard (Patrick Fabian), și prietena/partenera lui Saul – Kim Wexler (Rhea Seehorn). Să nu uit de Nacho (Michael Mando), cel care apare în viața lui Mike și i-o tulbură frumușel.

Pe Mando îl știam din Orphan Black, unde face un rol spumos, îți vine să-l omori și să-l îmbrățișezi în același timp, ca aici, de altfel, deși Nacho are o mină mai serioasă decât Vic. Cred că asta mi-a plăcut cel mai mult, atenția și echilibrul cu care sunt conturate personajele, nu-i niciunul chiar alb sau negru, toți sunt păcătoși, dar toți ar merita un dram de iertare. Nu știu dacă mai are rost, dar menționez că imaginile sunt la fel de extraordinare ca în BB, nu ai cadru inutil, sunt toate atât de atent surprinse și lucrate încât nu-ți vine să crezi că în imagini așa frumoase pot fi cuprinse asemenea atrocități și dureri.

Coloana sonoră e memorabilă, secvențele de la început te duc cu gândul la ursulețul din piscină, încărcate de simbolism și foarte abstracte, dar cred că ritmul poveștii e cel care te cucerește cel mai repede. Deși totul începe încet, liniștit și calm, evenimentele o iau razna și răsturnările de situație te lasă cu gura căscată, când ți-e lumea mai dragă și mai monotonă, te trezești cu o surpriză de proporții.

Serialul e un deliciu mai ales pentru că știe să te surprindă combinând situații noi și personaje deja cunoscute. Mi-a plăcut să-i revăd pe Tuco și Hector, dar cel mai mult aștept revenirea lui Gus Fring. Nu mai e niciun secret – de fapt, prima literă a fiecărui titlu de episod din sezonul al doilea formează cea mai genială anagramă care spune de fapt… Fring’s Back! Așa-i că acum muriți și voi de nerăbdare?