Once Upon a Time in Venice

Dacă treci noaptea prin cartier și te depășește în viteză un tip în al 5-lea sau al 6-lea deceniu în pielea goală pe skateboard și un pistol în mână, care seamănă cu Bruce Willis, e timpul să te întrebi dacă locuiești în cartierul potrivit pentru tine.

Comedia de acțiune Once Upon a Time in Venice / Câinele…sau viața! poposește la cinema pe 23 iunie distribuit de RoImage2000 și Prorom Distribution.

Regia și scenariul sunt semnate de frații Mark și Robb Cullen, iar distribuția constă într-o combinație cel puțin interesantă de actori: Bruce Willis, Jason Momoa, John Goodman, Adam Goldberg, Famke Janssen.

 

Steve Ford (Bruce Willis) este un detectiv privat din Venice, Los Angeles, cu puțin cam multă cafeină în sânge și pasionat de skateboarding, care își duce viața de zi cu zi încercând să obțină câte un ban cinstit din diferite cazuri. Totul o ia razna atunci când câinele său multiubit, Buddy, e furat de o bandă extrem de periculoasă. Urmează o avalanșă de evenimente, care mai de care mai periculoase și amuzante, care-i amintesc lui Steve vârsta pe care o are. Sau pe care o ignoră, ceea ce pare să facă și Willis. Totul până la câine, nu? Doar știm de ce e în stare un bărbat dacă te iei de câinele lui.

Am spus că distribuția este cel puțin interesantă fiindcă nu țin minte să-i mai fi văzut pe Bruce Willis, John Goodman și Jason Momoa în același film având roluri aproape în egală măsură de haioase. Goodman este prietenul cel mai bun al lui Steve, Dave, un proprietar de magazin de echipamente de surf în prag de divorț care și-a pierdut cheful de viață și scopul. Chimia dintre cele două personaje a fost plăcută, mai ales în ultimul act când cei doi lucrează cu adevărat împreună pentru cauza lui Steve. Ca să nu te saturi prea tare de glumele lui Willis, Goodman mai schimbă placa înainte ca cele 94 de minute să se încheie.

Dar pentru mine Jason Momoa a fost cel mai tare. Interpretându-l pe Spyder, șeful bandei de traficanți de droguri, reușește să-i ofere un aer de om periculos, uriaș dar în același timp surprinzător de chill și de înțelegător, uman. Nu se răstește sau nu dă cu pumnul în masă la orice ocazie. Ca un veritabil cap de mafie, doar că lipsește eleganța. Baza lui de operațiuni de acasă nu este decât o casă modestă, împânzită cu televizoare uriașe, mese de biliard și băutură, iar afacerile le discută de pe un scaun de gaming. Omul știe cum să trăiască.

 

Thomas Middleditch este John, ucenicul lui Steve și naratorul acestei povești ciudățele plină de situații neașteptate și personaje care mai de care mai dubioase. Probabil l-ai mai întâlnit în Silicon Valley și alte emisiuni sau seriale TV. De asemenea, a fost un broker cu papion în Wolf of Wall Street se pare, undeva pe fundal. Aș crede că a încercat pentru personajul său să fie unul care ar fi jucat de T.J.Miller sau John Krasinski. Nu este deloc rău, dar mai are de lucrat. Dacă cei de calibrul lui Willis sau Goodman își permit să se mai odihnească într-un mic film ca acesta, cei care vor să se lanseze, tocmai, trebuie să dea tot ce au din ei. Părerea mea.

Cam acestea sunt personajele și actorii care se remarcă în Câinele…sau viața!. Nu tocmai niște prestații pentru memoria de lungă durată, dar decente pentru un film ușor de vară, relaxant, strecurat printre blockbuster-ele 3D de peste două ore.

Plăcerea filmului poate fi puțin stricată de câteva întrebări critice adresate scenariului. Ai impresia că lipsesc informații. Dacă Steve e lefter, de unde face rost de coșul acela plin de brioșe delicioase (de care mi-e poftă acum)? Dar ce m-a bosumflat a fost ușurinta cu care a fost găsit infractorul unuia din cazuri (pe parcursul filmului se lucrează la mai multe cazuri concomitent, ceea ce dă natura complicată și amuzantă a situațiilor). Misterul din jurul identtății sale te face să te aștepți la ceva mai special în felul în care e găsit până la urmă, dacă se face atâta expunere și suspans. Atunci cand e găsit nu am putut să nu mă întreb daca nu cumva a picat la montaj ceva care era de fapt necesar narațiunii. Cum probabil s-a întâmplat și în alte situații.

Și adevărul este că deși este relativ un film mai scurt decât alte filme ale verii, mai lung decât este chiar ar fi plictisit. Acțiunea se petrece într-un ritm mai degrabă toropit de canicula verii și atmosfera de plajă decât într-un ritm alert alimentat cu un buget mai generos.

Mie tocmai asta mi-a plăcut la Once Upon a Time in Venice, fiindcă îi dă oarecum și un realism. Chiar dacă s-ar putea să te enerveze deciziile personajelor, gândește-te că în lumea în care trăim tot ce vezi aici este plauzibil. Așa că nu aș fi preferat un ritm alert, fantezist, plin de cascadorii. A picat la fix pentru mine, însă mulți probabil că își doresc altceva de la o comedie de acțiune în perioada asta.